Educație pentru pace și școli incluzive – interviu cu Mihaela Anghelescu

Posted on May 6, 2016 by Andra Cordos

  

Când stai de vorbă cu Mihaela lucrurile par ușor de înțeles: “să te uiți la lucrurile pozitive și să le scoți în evidență”, îmi spune după ce-mi explică cum o vorbă bună a determinat schimbarea comportamentului unei fetițe de la Clubul EduPace, o inițiativă de suflet pe care a pus-o pe picioare în ultimele 12 luni. “Nu e nimic savant, nu e un lucru extraordinar pentru care să depui efort”, apoi își aruncă privirea pe frunzele verzi de mentă din ceașca cu ciocolată caldă. “Le iau în serios, ca și etichetele alea negative. Așa de tare se schimbă! Și mă gândesc că e așa de simplu de aplicat”.

Curiozitatea de a descoperi mai multe despre lucrurile ce se petrec la Clubul EduPace ne-a pus la aceeași masă de discuții de mai multe ori în ultimele luni. După prima mea vizită în sala cu scaune multicolore din Școala N. Iorga din Cluj ne-am făcut obiceiul să ne întâlnim în câte o cafenea, de unde n-am plecat niciodată pe lumină. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să faci educație pentru pace într-o școală de la periferie, ai cărei copii sunt implicați uneori în bătăi în școală, în familie sau pe stradă. Copii de diferite etnii, care riscă să rămână invizibili pentru societate, pentru familiile care nu se ocupă de ei din neștiință sau din lipsă de posibilități, elevi cărora sistemul de învățământ le pune în farfurie doar provocări și standarde cărora nu le pot face față singuri.

 

Andra Camelia Cordoș: Cine sunt de fapt acești copii?

Mihaela Angelescu: Nu știu foarte multe despre casa și despre familia lor. Mi-am propus să merg să-i cunosc pe părinți acasă la ei dar nu am ajuns până în momentul acesta. În continuare îmi doresc să fac asta. Sunt copii din școală [Șc. Nicolae Iorga], sunt elevi. Când le-am spus prima dată unor fetițe că vreau să merg la ele acasă mi-au zis <<bine, veniți, dar să știți că e urât la noi acasă. Stăm și noi unde a vrut Dumnezeu.>>. Nu sunt copii din familii super educate. Nu sunt copiii pe care lume îi consideră cuminți sau frumoși sau deștepți. Astăzi am aflat că una dintre profesoarele din școală le spune copiilor că ei nu-i plac “țiganii”.

Andra: Din Școala Iorga?

Mihaela: Da. Una dintre profesoarele din școală se duce la clasă și asta le spune copiilor. Nu știu care dintre rolurile ei le îndeplinește făcând lucrul ăsta.

Andra: Cu ei în clasă?

Mihaela: Da, lor le spune. În condițiile în care jumătate dintre copiii școlii sunt romi. Care-i intenția sau ce vrea ea să spună? Dacă nu vrea să fie în școala aia să meargă undeva în centru. Dacă nu-i place poate să nu vină, să renunțe la partea aia de ore. N-are ce să caute acolo.

Andra: Și copiii ce zic?

Mihaela: N-am aflat asta de la ei. Dar copiii știu și copiii se răzbună. De aia au profesori preferați și profesori pe care îmi spun că vor să-i facă să plângă la ore. Cred că este singura explicație, pentru că dacă îi întrebi pe ei nu știu de ce se răzbună și nu știu de ce au comportamentul acesta atât de diferit. Când vine și-mi spune cineva despre un copil că s-a bătut cu ăla la școală și că i-a zis nu știu ce profesorului, când el în Club stă și lucrează și nu a ridicat niciodată niciun fel de probleme mi-e greu să cred că povestește despre același copil. Și singura explicație este că nu copilul este de vină. Contextele, situațiile în care ajunge îl fac să reacționeze diferit. Dacă el în Club vine și se simte bine și se simte liniștit și se simte apreciat nu o să sară să-mi dea cu scaunul în cap. Dar dacă în clasă, la o anumită oră, că nu la toate fac copiii la fel, ajunge să trântească scaunul sau să zică cine știe ce înseamnă că nu la copil e problema și nu la copil trebuie să căutăm. E convingerea mea ca piatra, cred în lucrul ăsta. Și toți, și copiii și adulți reacționăm în funcție de context. Suntem și buni și răi. Depinde de cum ne simțim în împrejurarea aia.

Andra: Am luat-o cumva din mijlocul problemei așa că îți propun să revenim la începuturi. De unde a venit ideea asta cu Clubul EduPace, ce ai vrut, care a fost problema de la care ai plecat?

Mihaela: De la ce a plecat ideea cu Clubul a fost experiența din București cu Clubul de Educație Alternativă din Ferentari, combinat cu atelierele pe care le făceam pe educație pentru pace prin școli. Și am văzut că funcționează foarte bine un club dintr-ăsta în incinta școlii, în care să vină copiii și să-și găsească… mulți poate n-au loc acasă, fizic n-au loc unde să își deschidă caietul sau să își facă temele. Pe lângă faptul că părinții nu pot să îi ajute. Nu știu să îi ajute la teme. Asta ca să nu începem să vorbim despre sistemul de educație care le pune temele astea în spate și care…

Andra: Nu le asigură sprijin.

Mihaela: Exact. Și atunci copiii găsesc aici un spațiu care nu seamănă deloc cu ce au ei prin clase pentru că nu avem bănci, e colorat, mai avem și jucării. Cărțile încă nu le-au răsfoit foarte mult dar acum încep să-i împing și către cărți, și singuri au început să vină să spună “apoi facem temele acuma”. Și deschid ei caietele. Nu prea știu ei cum e treaba cu făcutul temelor, că la ei să-și facă temele e să scrie enunțul și să copieze răspunsul de la sfârșit. Dar își fac și ei cum… Aici e mult de lucru la cum să învețe, ce să învețe pentru că sunt o grămadă de goluri acumulate de-a lungul timpului de care nu se ocupă nimeni. Ei sunt așa ca un șvaițer și n-ai cum să construiești pe găurile alea. Dar copiii sunt binevoitori, din păcate nu au tot materialul de care au nevoie. Unii cred că e ușor de recuperat, cu unii mai puțin. Asta era partea de Club, de spațiu efectiv. Cu ce am venit din experiența de lucru cu educație pentru pace a fost faptul că dacă ajungem să ne înțelegem, dacă ajungem să știm cum să vorbim unul cu altul atunci bineînțeles că școala o să devină un loc mai plăcut, o să avem mai mult chef să lucrăm împreună. Am văzut din alte proiecte că partea de artă funcționează – teatru și dansul și manualitățile. Sportul iarăși funcționează. S-au adunat foarte tare băieții mai ales în jurul profesorului care face fotbal cu ei. Raul a devenit un om important pentru ei. Că de fapt, toate activitățile astea nu sunt decât activități prin care îi învățăm reguli. Și îi învățăm reguli de la venit la oră fixă, de la venit oră de oră, de la faci ce ai de făcut nu te sui pe pereți în timpul activității, până la reguli dintr-astea de lucrat unul cu celălalt. Că nu poți să dansezi într-o echipă de unul singur, trebuie tot timpul să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău. Nu poți să joci fotbal de unul singur, trebuie să lucrezi cu ceilalți. Ș-atunci lor li se pare că se joacă sau că primesc bombonica, dar ei primesc mult mai mult. Lucruri pe care le învață de multe ori fără să fie foarte conștienți și pe care le duc cu ei și în viața de zi cu zi.

Nu știu cum funcționează treaba asta că cred că le pot aplica în contexte asemănătoare. Știi? Nu știu dacă în viața lor de acasă funcționează sau nu știu atunci când chiar nu le place sau când se simt atacați, nu știu dacă își aduc aminte că nu răspundem la violență cu violență.

Andra: Asta înseamnă pentru tine educație pentru pace, să nu răspunzi la violență cu violență? Și
prin violență înțelegi mult mai multe chestii decât…

Mihaela: …decât a da cu pumnul. Și cred că mai înseamnă încă un pic mai mult. Să nu răspunzi la violență cu violență și să înțelegi,  să te pui în papucii celuilalt. E necesară, e nevoie de doza aia de empatie pentru că eu cred că de multe ori comportamentele astea violente le avem pentru că judecăm foarte ușor. Ne judecăm unul pe altul. Astăzi le-am spus copiilor, măi nu mai veniți să-mi spuneți ce ți-a zis ție ăla că ar fi spus ăla, că a spus ăla. Ajungeți să vă certați și să vă bateți și habar nu aveți de ce. Dacă vreți să spuneți un lucru spuneți-l despre voi că nu aveți cum să greșiți. Spune ce ți s-a părut ție sau ce crezi tu sau cum vezi tu lucrurile dar nu-mi povesti mie despre altul că ți s-a părut ție că a zis și că a făcut. Aia e bârfă și bârfa nu ne ajută. Am întâlnit de multe ori situațiile astea între copii pentru că cine știe ce li se pare lor că au auzit. Știi? Merg pe păreri, merg pe interpretări pe care le dau lucrurilor și pe urmă se trezesc că sunt dușmani și nu știu de ce. Am zis că e important să verifice și ți-am zis, cred că e importantă doza de empatie. Le-am atras copiilor atenția mereu: măi de ce crezi tu că ăsta zice așa, de ce crezi tu că se poartă așa? “Păăi, cred că-i supărat”. Ei, altfel începi să vezi lucrurile dacă te gândești că ăsta mi-a răspuns astăzi așa că e supărat, decât “păi sigur e un tâmpit, un dobitoc și data viitoare îi dau un cap în gură”. Un pic schimbă perspectiva și cred că umanizează relațiile. Că dacă încerci să-l înțelegi pe celălalt până la urmă te înțelegi și pe tine și e mai simplu să trăim în același loc.

Andra: Spune-mi de ce s-au certat doi copii sau cum încerci să mediezi dacă doi copii se ceartă. Mi-ai zis mai devreme că îi pui față în față, să se gândească la ce motive au avut…

Mihaela: Înainte de a avea Clubul sau chiar la început când începuserăm să lucrăm erau două fetițe. Cred că erau în clasa a 7-a, anul trecut prin vară, și nu mai știu de ce s-au bătut în școală. Am zis, aoleo, ce-i de făcut, continuau să se amenințe. Și am stat o oră de vorbă cu una dintre ele și din vorbă în vorbă așa tot povestind nu mai știu exact cum mi-a zis, că se simte amenințată. Fiecare simțea că cealaltă vrea să o domine și că vrea să se dea mare și ele nu reușeau să stabilească cine e șefa. Ei, după ce am avut noi discuția asta de ce crezi tu că face așa, de ce crezi că a avut reacția asta și ce-ți dorești la urma urmei de la cealaltă – “păi îmi doresc să mă lase în pace” – deci nu-și doreau cine știe ce prietenie, își doreau să rămână la un nivel cumva de politețe, adică să reușească să se tolereze cumva una pe cealaltă. După ce am vorbit cu fiecare în parte le-am pus împreună, deci toate trei, și fiecare i-a spus celeilalte exact ce mi-a spus mie mai devreme sau concluzia, partea mai importanță. Și nu mai știu să se fi bătut de atunci înainte. Una dintre fete a plecat în momentul acesta din școală, cealalală e în clasa a 8-a, vine la Club, vine la dansuri și nu știu să mai fi fost probleme. Și am mai avut discuții așa cu grupuri de copii. Li se pare că se sfidează reciproc pentru că sunt români și sunt romi în școală, criteriul ăsta etnic e foarte important. Și copiii romi simt că sunt tratați diferit. Și simt că sunt obligați cumva să stea într-o zonă de inferioritate. Sunt puși cumva acolo. Simt. Și dacă unul dintre copii se uită și nu le place lor cum se uită sunt foarte reactivi. Imediat reacționează și imediat sar la bătaie. Am mai stat de vorbă cu fete –“păi ce, că asta ne sfidează!”. Aici nu știu cum a fost de fapt, că toată lumea îi ținea partea fetiței românce în defavoarea fetiței rome. Era tot așa o bătaie între o fetiță româncă și o fetiță romă. Și de ce toată lumea îi ține partea fetiței românce când uită-te că și astalaltă era zgâriată pe față. Și asta voia să se răzbune, la cealaltă îi era foarte frică. Foarte multe lucruri se întâmplă și dincolo de gardul școlii. Pentru că copiii stau în cartier, sunt vecini și multe dintre discuțiile și dintre problemele de acasă le aduc la școală. Și se continuă așa un șir dintr-ăsta nesfârșit. Nu știu să îți spun dacă există probleme și între părinții copiilor, pe care copiii să le preia, asta nu știu să îți spun. Ar fi speculații și nu are rost.

Andra: Îmi spuneai mai devreme că acești copii simt cumva că sunt puși într-o zonă de inferioritate.

Mihaela: Da, că sunt tratați ca inferiori.

Andra: De ce crezi că se mai întâmplă asta în școlile din România?

Mihaela: Nu se întâmplă asta numai în școlile din România. Se întâmplă peste tot, nu numai în școli. Se întâmplă și pe stradă, se întâmplă peste tot ca oamenii să fie considerați inferiori sau superiori după culoare pielii. Și strict la culoarea pielii mă refer.

Andra: Cum ai vedea schimbat lucrul ăsta măcar în școli, în instituțiile care fac educație. Adică profesorii să încerce…

Mihaela: Profesorii să încerce în primul rând să își scoată prostiile ei din cap și să nu mai trateze copiii după etnie că nu are niciun fel de relevanță. Și copiii romi sunt foarte agresivi cu copiii români. Deci funcționează în ambele sensuri extrem de bine. Funcționează exact ce n-ar trebui să funcționeze. Cred că unul dintre lucrurile simple care s-ar putea face în școală este să se renunțe la modul în care e aranjată clasa pentru că băncile alea, una în spatele celeilalte, nu fac decât să creeze ierarhii.

Andra: În continuare elevii romi sunt puși mai în spate?

Mihaela: Cred că, știi, deja când ajung în clasa a 5-a, a 6-a, când cresc un pic, nici nu își mai pun problema că mai sunt locuri în față. Bine, când sunt mari au alte criterii de a se așeza, dar foarte ușor învață în clasele mici că locul lor este în spate. Da, mai sunt așezați, cum să nu. Mai sunt așezați așa.

Andra: Sunt profesorii pregătiți când intră în școală să predea? Ce le oferă sistemul să poată face față provocărilor unui grup divers?

Mihaela: Mi se pare că profesorii sunt polarizați, că sunt unii super faini care încearcă și sunt acolo pentru copii, și sunt unii care nu știu pentru ce sunt, pentru salariu, nu știu pentru ce sunt. Și parcă nu mai e o categorie așa de mijloc. Profesorii nu sunt pregătiți să fie profesori și asta este de zeci de ani. Din facultate nimeni nu iese profesor, iese absolvent de ceva, dar nu ies profesori. Sunt oameni dedicați care încearcă să găsească tot felul de căi și să ajungă la copii și să-i strice și să-i deformeze cât mai puțin, și sunt alții care dacă așa este sistemul se simt puternici că au catalog și că au pix cu care pun notele. Sistemul de evaluare este un dezastru, un dezastru mare care asta face, strică copii. Cine sau cum să reușești tu să evaluezi un copil, că ce? Că îți știe o poezie? Asta îi dă valoarea copilului? Și mulți pleacă așa, ciuntiți. Școala nu-și propune să formeze copii, își propune să le dea informații, să le bage pe gât ca pe niște săculeți. Și foarte mulți profesori în momentul ăsta mi se pare mie că au căzut în capcana asta. Și am rămas uluită complet când am auzit profesori spunând că nu-l lasă copilul să-și predea materia. Păi ai uitat pentru ce ești acolo, nu ești acolo pentru materie, tu nu ești acolo pentru română, pentru matematică, pentru istorie. Pentru copilul ăla ești. Și ajunge să te încurce să-ți predai materia? N-are sens. Asta chiar i-am auzit spunând: “Aaa, din cauza copiilor nu mai pot să predau”. Serios?!

Andra: Îmi spuneai că la început ți-a fost mai greu să setezi un set de reguli cu copiii și că erau recompensați pentru lucrurile bune pe care le făceau. Le-ai făcut insignele pe care le purtau membrii Clubului și ei erau mândri de treaba asta.

Mihaela: Nu prea am apucat să le dau la mulți insigne. Recompensele sunt de mai multe feluri. Și acum pentru că am început cumva să ne rodăm o recompensă a fost că am plecat cu ei la spectacol de street dance. Pe urmă, faptul că ne-am dus la Biroul de Prevenție al Poliției unde am avut o discuție despre riscurile de a sta pe internet, despre riscul de a consuma droguri, discuții dintr-astea pe care le putem avea cu poliția. A fost ditamai aventura să plecăm de la școală, să ajungem la biroul de poliție, să stăm acolo și să ne întoarcem înapoi la școală. Le-am spus: merg copiii care vin la Club, ăia care sunt prezenți la școală… și asta funcționează foarte bine ca recompensă. Vor să vină, vor să iasă. Și acum vreau să încerc să ofer ca recompensă să-i aduc la mine acasă. Să citim. E mai ușor decât dacă stăm 10-15 în Club. Acasă pot să iau vreo 4-5 copii. Nu știu cum o să încăpem acolo în 2 camere, cu pisici, cu copii, îs curioasă. Mâine o să fie prima experiență de genul ăsta.

Astăzi când le-am zis “hai veniți?” – să-și termine temele de vacanță – “hai să terminăm să nu vă duceți luni așa”. Și voiau să vină. “Unde măi, că nu te pot pune în portbagaj, vii și tu data viitoare.” Nu m-am așteptat, mi-a fost un pic teamă să le propun să vină că am crezut că n-o să vrea să vină acasă. Și-s curioasă să văd mâine cum o să iasă cu încă 5 copii să facem tabla înmulțirii. Am căutat aseară cu Simina jocuri. Am căutat 2 jocuri cu operații și cu tabla înmulțirii. N-am avut curaj să aduc tableta între ei, că nu mai plec cu ea, știi când se ceartă 2 al treilea o dă pe jos, și-am zis stai că nu cred că e o idee bună. Dar acasă pot să îi gestionez mult mai ușor și să le dau mâine să văd cu jocurile de pe tabletă cum rezolvăm cu tabla înmulțirii, că învață mai ușor așa și am văzut că le place.

Simina a observat. Știi că în club încă se izolează în două grupuri, se împart. Și este grupul fetițelor rome care stă la o masă, și grupul copiilor care nu-s fetițe rome și stau la o altă masă. Și Simina a observat că ele se separă așa, și că își împart între ele hârtiuțele de quilling să facem mărțișoarele, și foarte greu dau și celorlalți. Acum nu mai comentează, dar la începutul Clubului se luau la harță. Acum dacă vine de la altă masă și iau hârtiuțe sau cere lipici nu sunt entuziasmate, dar măcar nu se mai ceartă.

Abia acum după săptămâna asta eu încep să simt că încep să mă accepte fetele astea. Până acum era așa un fel de zid. Eram prietene, dar prin zidul ăla, nu era deschis. Și acum încep să le simt cumva mai deschise și disponibile. Ți-am zis că azi pentru prima dată a venit și mi-a povestit că a făcut-o pe profesoara de desen să plângă.

Andra: În discuțiile noastre, îmi ziceai la un moment dat că acești copii trăiesc în două lumi și că vin cu seturi de valori diferite. Îmi pui un pic mai mult despre viziunea asta… sau până la urma cum crezi tu că se adaptează.

Mihaela: Nu știu cum se adaptează. Cred că ajung să aleagă unii la un moment dat. Și dacă aleg să rămână în lumea în care au crescut sunt șanse mari să repete istoria părinților. Poate nu identic, poate un pic îmbunătățită că au apucat să vadă și altfel de lucruri. Sunt unii care au suportul familiei chiar dacă părinții nu sunt super educați și super instruiți. Și părinții vin și spun că uite, eu vreau ca copilul meu să facă școală mai multă, ăștia care pun preț pe educație. Pentru ei cred că e cel mai ușor, știi? Trăiesc într-o casă săracă, dar e cineva care-i susține și-i îndeamnă să meargă la școală. Și mai sunt cei care aleg valorile astea pe care le propunem noi cu școala, cu educația, cu locul de muncă stabil, cu a fi bine văzut în societate. Și cred că ei ajung să nu fie foarte mândri de originile pe care le au.

Andra: Copiii.

Mihaela: Da. Când cresc, și să le fie cumva rușine cu părinții lor, să nu mai fie așa de încântați. Depinde cât de mult suport simt ei că au din partea părinților. Cred că toți ajungem să ne rușinăm la un moment dat de originile pe care le avem. Depinde dacă găsesc sau nu ceva de care să se agațe. Am mai văzut așa copii la care atât de tare se simte ruptura asta. Că regulile pe care ei le știu de acasă, alea de supraviețuire, de câștigă ăla care e mai puternic, nu mă las eu la tine, eu sunt mai bun ca tine, noi la școală nu le prea promovăm și nu zicem “da, măi, hai să ne dăm în cap și să vedem care-i mai bun”. Să vorbim frumos, să fim cât mai ascultători. Și nu se împacă deloc regulile astea. Cred că e foarte important ce fel de model își propune copilul să aibă. Care-i modelul pe care și-l găsește și cred că asta se bazează pe emoție. Că dacă își găsește în școală un om pe care să-l placă, un om pe care să-l considere model o să vrea să fie ca el. Dacă își găsește acasă modelul ăla… Cred că ține și de felul fiecăruia, de temperamentul pe care îl are, al copiilor. Sunt unii de care tragi și nu iese nimic, sunt alții… Eu am înțeles, nu de foarte mult timp, cât de mult contează mediul în care crești. Și am înțeles că ajungem ceea ce ajungem datorită mediului care ne modelează și ne formează. Că nu am fost eu mai bună pentru că am avut părinți educați. Am avut norocul să am niște părinți educați. Și că le datorez faptul că am învățat să mă spăl pe dinți, și că am învățat să mănânc dimineața, și că am învățat că trebuie să mă duc în fiecare și la grădiniță și la școală, și că ăsta este un efort enorm pe care îl face familia și este un efort enorm pe care îl face și copilul să învețe lucrurile astea. Că nu ne naștem cu ele știute. Și dacă ai ghinionul să te naști într-o familie care nu știe să te trimită nici zi de zi la școală, nici să fie consecventă cu tine, nici să scoată în evidență lucrurile bune pe care ai, nici nu te învață să te speli că poate nici nu ai apă defel. Eu nu cred că sunt oameni care își doresc să trăiască în mizerie sau în frig. Cred că toți oamenii de pe Pământul ăsta își doresc să trăiască în confort și să le fie bine și să aibă haine frumoase și să le fie cald. Și cred că foarte mult ar conta să ne scoatem prostiile alea din cap, “păi da, că țiganii nu se spală că nu le place”. N-au apă sau n-au duș sau n-au săpun. Sau n-au pasta de dinți și periuță de dinți. Nu suntem niciunul privilegiați pe lumea asta, nu s-a născut lumea asta pentru niciunul dintre noi, și dacă e ceva care nu îți place, sau nu îmi place, am învățat că e bine să pun mâna și să schimb, dacă nu îmi convine un lucru. Nu să bag de vină, că n-o să se schimbe și nici eu nu o să fiu mai fericită. Lucrurile nu se schimbă că nu îmi convine mie, se schimbă dacă pui mâna să faci ceva. Nu să vorbești, să faci!

Andra: Mă gândeam acum, copiii ăștia care practic trăiesc în două lumi, da? Ei vin în lumea Clubului unde învață niște reguli. Dar când se întorc acasă, dacă aplică regulile pe care ei le învață la club…?

Mihaela: S-ar putea să fie luați la mișto, să fie luați peste picior.

Andra: Îi face asta mai vulnerabili, îi expune în vreun fel?

Mihaela: Cred că ține de adaptabilitate. Am avut o colegă în București care a crescut în ghetou și care a ajuns să stea de vorbă cu ambasadori. Și a zis “eu dacă mă duc în ghetou n-o să mă port niciodată cum mă port la ambasadă, că mă mănâncă ăia de vie. Eu pe Iacob Andrei mă port ca pe Iacob Andrei, și între domni mă port ca între domni.”. Și cred că asta ține de un mare nivel de inteligență socială, emoțională. Și cred că poți să ajungi să înveți. În Club mă port ca în Club și acasă la mine mă port ca acasă la mine. Trebuie să poți să faci distincția clară între cele două. Și să știi cine ești tu între cele două lumi, că poate aici e problema. Și poate pe copii asta ar trebui mai mult să îi învățăm.

Andra: Sunt acești copii sau îi vezi ca pe niște supraviețuitori, fac ei un efort mai mare decât ceilalți copii care au acasă toate condițiile să învețe? Multă lume vorbește, cum ziceai și tu, că “țiganii nu vor să se spele” sau că “romii nu vor să învețe”, dar câți știu cât efort depun?

Mihaela: Nu cred că știu oamenii. Copiii cu care mă întâlnesc la club toți sunt curați, toți sunt spălați. Cred că cei cu care ajungem să lucrăm sunt dintre cei care de bine de rău mai au suportul familiei. Pe lângă ăștia cred că mai sunt și alții care nu îl au. Deci noi lucrăm cu ăia mai fericiți. Și da, cred că trebuie să facă eforturi mult mai mari. Că mereu parcă ar avea ceva de dovedit: că și ei dansează, că și ei joacă teatru. La copiii de la școlile din centru toată lumea ia ca normal, ca firesc: “normal că fac ski, normal că fac baschet, normal că fac…”. La ăștia nu știu de ce nu se așteaptă nimeni. Nimeni, o generalizare așa… Dar mai puțini oameni se așteaptă ca și ei să performeze. Și nu-i adevărat. Ăștia vorbesc românește și vorbesc romani. Îs bilingvi până la urmă. Și noi nu vorbim atâtea limbi. Și câteodată ne mai supărăm că nu știu ce zic.

Andra: Ce-și doresc să ajungă copiii ăștia?

Mihaela: Au desenat. Vor să fie coafeze și manichiuriste și polițiști. Fotbaliști mai vor mulți dintre ei, informaticieni sau game tasteri. Știu asta pentru că am făcut Ziua Ștafetei. La Ziua Ștafetei nu au participat clasa a 5-a, dar au făcut și ei desene, că e o limită, o condiție de vârstă. Dar cred că aproape toți copiii din școală au desenat ce vor să fie. Nu sunt foarte mulți că e o clasă pe fiecare nivel. O clasă de-a 5-a, una de-a 6-a, una de-a 7-a, una de-a 8-a. Și vor să fie vânzător la magazin, florăreasă, medici erau câțiva, profesori, educatori. De toate vor să fie și-au experimentat și-au rămas impresionați și le-a plăcut. Vor să fie de toate. Mie mi-e teamă să nu înceapă fetele să se mărite. Tre să vorbim… Vezi, educația aia pentru viață sau pentru sănătate sau cum se numește, tare ar fi bună în școli. Povestea astăzi Laura că a vorbit cu ei despre Malala, despre  Martin Luther King ca să le aducă modele de cât de importantă și de necesară este școala. Și că nu merge, eu una nu știu altă posibilitate.

Andra: În Iorga sunt mulți copii care renunță la școală?

Mihaela: Da sunt, pentru că repetă de mai multe ori un an, și dacă repetă a 3-a oară, a 4-a oară nu se mai poate și rămân pe dinafară, abandonează pur și simplu școala, mai sunt dintre fete care s-au mai măritat, mai sunt care pleacă din școală, din Iorga, la Școala Specială pentru că acolo li se pare că o să treacă mai ușor clasa, că-i mai ușor. Și-s copii care se pierd. Asta e o altă frustrare, dacă vrei vorbim altă dată despre școlile speciale.

Andra: Câți ani au fetele astea?

Mihaela: Sunt clasa a 5-a,  11 spre 12 ani.

Andra: Și sunt fete care nu mai termină școala pentru că se căsătoresc.

Mihaela: Uite, una care are în jur de 13 ani. A început să aibă un comportament super sexualizat. Au văzut-o cu bărbați maturi. Și mi-e teamă să nu o pierdem și să ajungă la 14 ani să se mărite. O să vorbesc cu ea. Nu știu unde e problema, sunt niște părinți care le lasă mai multă libertate decât au nevoie și cu care nu știu ce să facă copiii. Îi lasă de capul lor și asta e super nașpa, să lași copilul de capul lui.

Andra: Îmi ziceai că încă copiii stau grupați, și în școală și la club, copiii romi, copiii “ne-romi”. Crezi că tot ce se întâmplă în viața lor socială, la școală și mai departe, duce la frustrări sau un fel de ură a copiilor romi față de ceilalți? Am cunoscut tineri romi care au ajuns cumva să urască persoanele “albe”, să recunoască asta și să aibă impresia că prin asta au rezolvat totul, au rezolvat…

Mihaela: …da, problema. Păi cred că e același mecanism care funcționează și în capetele majoritarilor și în capetele minoritarilor. Și-n capetele albilor, și-n capetele celor mai puțin albi. E același mecanism: să urască pe ăla care este diferit. Crezi că dacă în familiile de români îi învață pe copii că e o problemă cu romii, în familiile de romi îi învață exact același lucru, că e o problemă cu românii. Dacă în familiile de români învățăm copiii că nu poți să ai încredere în romi, exact același lucru se întâmplă și în familiile de romi. Deci o treabă reciprocă. E cu rădăcini adânci.

Andra: Și ce facem atunci… Uite, ai publicat și tu acele imagini cu incluziunea pe Facebook. Practic să tolerezi nu e suficient.

Mihaela: Nu e suficient. Mie mi se pare că asta cu toleranța este o capcană. Mi se pare că dacă spunem “aaa, ce tolerant sunt!”, nu știu, eu am văzut că cei mai mulți nu-și dau seama că se pun de fapt pe o poziție de superioritate și că a tolera înseamnă că de la înălțimea pe care eu m-am ridicat, pentru că eu așa sunt un superior, îți permit și ție, măi măruntule, să trăiești p-aci pe lângă mine. Eu una ignor, nu sunt curioasă de ce etnie sau de ce rasă e cineva. Nu mă interesează și nu îmi pasă pentru că judec oamenii după ce fac, ce spun, cum se comportă, nu mă interesează ce nație au. Cu copiii cred că dacă începem încet încet să îi punem împreună, s-ar putea să avem niște rezultate. Dacă nu mă apropii de ei nici nu teamă, nici cu scârbă, nici cu repulsie, nu cred că o să am vreodată probleme. Ți-am zis, sigur că reticența este, există acolo, și lucrăm încet încet să o rezolvăm. Dacă le-aș fi spus acum câteva luni să vină la mine acasă nu cred că ar fi vrut să vină. Ce să caute ei la mine acasă? Cine sunt eu ca să vină la mine acasă? Acum sunt curioși. Și curiozitatea eu cred că e bună. Că dacă suntem curioși începem să ne cunoaștem și să vedem care e treaba unuia cu celălalt. Așa cred, că dacă o să tratez oamenii cu respect o să fiu la fel tratată. Eu cred foarte mult în treaba asta pentru că de fiecare dată, cumva, s-a adeverit. Și dacă m-am dus către cineva cu respect nu mi s-a întâmplat să fiu tratată diferit, decât tot cu respect.

Andra: Cine ești tu pentru copiii ăștia și cine sunt ei pentru tine?

Mihaela: Eu sunt “doamna Mihaela” [râde]. Se mai încurcă ei și zic, “doamna învățătoare, ăăă, doamna Mihaela”.

Ei pentru mine sunt niște copii care au nevoie să fie descoperiți. Și mie îmi place rău de tot să fac chestia asta, să descopăr, să îi descopăr, să mă joc cu ei, să ne dăm încredere reciprocă. Că și eu îi folosesc pentru mine, îi folosesc să văd că uite oamenii se schimbă, oamenii învață. Și eu mă hrănesc din relația cu ei, la fel cum cred că și ei o fac. Și mai sunt oameni faini, mai este Raul care la fel a reușit așa de fain să îi adune în jurul lui pe băieți, și dacă el le zice că la ora 11 se întâlnesc pentru fotbal e acolo toată lumea, nimeni nu lipsește. Dar la fel, s-a dus deschis către ei. La început veneau 5-6 copii, acum vin și dintre cei care au terminat școala sau dintre cei care s-au mutat la Specială. Joacă fotbal pe ciment, pe o bucată de teren din curtea școlii. Nu există niciun fel de condiții extraordinare să zici că au teren cu gazon artificial și joacă pe nocturnă ca să fie special. Faptul că le dă cineva atenție, se ocupă cineva de ei, îi vede, asta cred că contează mult. Să nu treci așa cu capul între urechi pe lângă oameni. E un schimb. Mereu e un schimb. Cred că ne ajutăm reciproc să devenim mai buni, și ei pe mine, și eu pe ei. Asta cred că facem.

Andra: O să rămâi mai mult timp cu ei?

Mihaela: Nu știu, n-aș vrea să se termine. Dacă aș fi foarte practică și aș știi să fac fundraising și să adun în 5 minute banii de care e nevoie aș zice că n-o să se termine 10 ani de aici înainte. Probabil că o să fac foarte multă muncă voluntară, dar o să fac ce pot eu mai bine ca să nu se termine. Și cred că întotdeauna apar oamenii de care e nevoie ca să susțină idei dintr-astea care îi ajută pe copii. E greu câteodată, dar am încredere că la momentul în care trebuie vin oameni și se adună și reușim. Mereu mai vine câte cineva, mai primesc câte un telefon de la apropiați de-ai mei sau de-ai altora. Vin și oameni spre…  Și cred că așa, încet încet. Ce am văzut eu că e nevoie de măcar 3 ani ca să spui că s-a produs o schimbare care s-a menținut un pic de timp. Acum cred că asta este provocarea. Am văzut că schimbările se pot face destul de simplu, să le menținem e mai greu. Încă nu am ajuns să ne propunem să schimbăm dintre profesori, că asta nu știu cum se poate face. Încă nu am ajuns la discuția despre părinți, că iarăși este o chestie pe care cred că este nerealist că ne-am propus-o noi în primul an. Abia acum am ajuns că vorbesc la telefon cu câte o mămică, cu câte un tătic să-mi explice, să-mi povestească niște lucruri. E o relație care se construiește cumva în timp. Da, dar vine după relația cu copiii. Prima dată construim relația cu copiii.

Azi a venit unul dintre copii să-mi spună că “știți de ce nu am venit la club? Dar vă spun numai dumneavoastră.” Da de ce n-ai venit măi la club? “Că mi-e rușine de doamna dirigintă că am rămas corigent tocmai la doamna dirigintă”, la geogra. Măi dar trebuia să-ți fie rușine înainte de a rămâne corigent, acum oricum ai rămas, hai să vedem cum o reparăm. Că acu’ degeaba ți-e rușine, că oricum te întâlnești cu ea în clasă, tre’ să scoți media 6, lasă rușinea. “O s-o reparăm…”.  Bine. Și uite așa le mai vine lor rușinea, random, fără legătură cu subiectul.

Andra: Dacă simți că nu te-am întrebat ceva și-ai vrea să mai adaugi.

Mihaela: Că eu cred că sunt foarte multe școli în care e nevoie de cluburi de genul ăsta. Că le zice Club EduPace, că le zice oricum, dar să fie pe ideea de a aduce copiii, de a-i valoriza, de a le descoperi talente, de a scoate ce-i bun. Și a nu mai pleca de la tâmpenia că ăștia sunt buni și ăștia sunt răi. Nimeni nu este, ori adult ori copil, exclusiv rău sau exclusiv bun. Toți avem o parte bună și o parte rea. Și cred că sunt multe școli în care este nevoie de cluburi. Așa mi-ar plăcea să putem să mai extindem în câteva școli. De aici sau din altă parte de oriunde este nevoie.

Mihaela Angelescu și Andra Camelia Cordoș coordonează două proiecte finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul programului Fondul ONG în România: “Clubul EduPace” implementat de PATRIR – Institutul Român Pentru Acţiune, respectiv “Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială:StReEt”, implementat de Asociația Go Free. Acest conţinut nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014.