Cursa unui tânăr de la Cămărașu până în Columbia

Posted on April 19, 2016 by Laura Popa

În comunitatea din Cămărașu am avut ocazia să îl cunosc pe Paul, un tânăr cu o minte ascuțită, pasionat de atletism. Deși are doar 17 ani, Paul e un băiat matur. Anii petrecuți pe pista de alergare au trecut cu folos, determinându-l să-și depășească limitele, să-și dorească să devină tot mai bun și l-au împins să ia o serie de decizii care i-au schimbat viața.

M-am întâlnit cu Paul într-un local mic din Cămărașu unde am intrat ca să scăpăm de gerul din luna noiembrie. Ne-am așezat împreună la o masă și am început să vorbim nimicuri, la un suc, acompaniați de alți tineri din Cămărașu și din echipa mea de jurnaliști comunitari. După ce am început să ne mai dezmorțim degetele, ne-am retras din mulțime, la o altă masă. Am scos reportofonul și carnetul unde mi-am făcut mici notițe. Făceam asta pentru prima dată și aveam emoții. Paul era mult mai relaxat decât mine. Zâmbea, glumea și mai trăgea câte o privire prietenilor lui care au rămas la cealaltă masă. Mi-am făcut curaj și am început.

Povestea lui începe în clasa a 7-a, când a participat pentru prima dată la un concurs de atletism. Reușește să termine pe primul loc la proba de 60 m și la cross. Apoi e remarcat de un profesor și invitat să dea o serie de probe în Cluj. Acceptă provocarea și e admis la LPS (Liceul cu program sportiv). Dar situația lui școlară de la acea vreme îl împiedică să plece. Îmi mărturisește: “Eu am vrut să mă duc, dar aveam foarte mari probleme la şcoală. Nu învățam, fugeam de la ore şi nu era chiar de acord tati, că ştia ce fac”.

În ciuda problemelor sale de la școală, Paul a refuzat să renunțe la pasiunea sa nou descoperită. În fiecare vineri mergea la Cluj pentru antrenamente, lua parte la concursuri, dar adevărata provocare a fost atunci când antrenorul i-a propus să participe la Concursul Național de la București. “M-am dus la concurs, am ieşit pe [locul] 4 la 400 m, dup-aia la 60 m am ieşit pe 6 şi cu ştafeta am ieşit pe locul 2”. Deși mândru de realizarea sa, Paul a mărturisit că regretă faptul că nu s-a ținut și de școală. În clasa a 7-a a rămas repetent și spune că s-a amăgit cu gândul că va fi favorizat datorită performanței sale sportive: “Am crezut că o să fiu cel mai bun şi că nu mai am nevoie de şcoală. Că mă duc şi mă trec profesorii aşa, numa’ pentru că sunt bun la sport”.

În clasa a 8-a i s-a oferit o a doua șansă de a merge la școală în Cluj, iar de această dată a acceptat. Mi-a povestit că era reticent să învețe în Cluj. “Am zis că mă duc, dar nu știu să citesc, să scriu. Ce fac?”. În timp ce îmi spune aceste cuvinte, mă uitam la el. Stătea cu mâinile încrucișate și se uita în gol. Am simțit că nu îi este ușor să-mi zică povestea aceasta.

Profesorul i-a promis că pe lângă un antrenament adecvat, el va primi și o educație corespunzătoare, având parte de ajutorul de care avea nevoie pentru a recupera. Au fost persoane din comunitate care i-au dezaprobat alegerea, dar asta nu l-a împiedicat să își urmeze visul. “Îmi ziceau: Tu? Ăsta care nu știi să citești, să scrii? Ce cauți acolo? Ești analfabet. Și am zis că îs, dar am gândit bine că m-o ajutat Dumnezeu și mi-o dat darul ăsta să pot să mă duc. Mi-o dat șansa asta să pot să mă duc”.

Aflat într-un oraș nou, la o școală nouă, nevoit să stea la internat cu înca 3 băieți în cameră, Paul s-a văzut nevoit să se descurce singur, iar pe lângă obișnuitele probleme de acomodare, el a avut de înfruntat o serie de provocări care i-au pus la încercare atât voința, cât și organismul.

Pentru examenul de capacitate din clasa a 8-a, Paul a fost nevoit să își impună un program strict, ca să poată să recupereze materia de care avea nevoie: “Făceam meditații, făceam antrenament, meditații, masă. Meditații, școală, antrenament, meditații, masă. Așa am făcut toată iarna”. Acum, privind înapoi, Paul își dorește să le demonstreze celor care râdeau de el la început, cât și celor care au crezut în el, că e o persoană diferită, dar care își va aminti mereu de unde a plecat. “Nu știu, pe mine la început m-o afectat chestia asta. Și acuma nu mă mai interesează dacă mă pune profesorul să citesc în clasă. Citesc un pic mai rău, dar contează că știu să citesc”. Paul vrea să își ia bacul și să recupereze anii în care s-a culcat pe o ureche. Cu vocea sigură și radiind de dorința de a-și realiza acest vis, el mi-a mărturisit: “Acuma trebuie. Vreau să recuperez tot ce am pierdut, să iau ore, să pot să îmi iau bacul”.  L-am întrebat ce sfat ar vrea să le dea acum altor tineri, iar el mi-a spus: “să se ţină de profesor, să aibă încredere în profesor ce zice şi să se ia după el dacă profesorul se implică în situaţia lui.”

Dar Paul nu își face griji doar în privința școlii. Eforturile la care este supus organismul său în cadrul unui antrenament îl solicită mult, iar din acest motiv i se face rău aproape după fiecare antrenament: “Lunea am antrenament la alergare. Marţea, antrenament la forță. Acolo obligatoriu vomit, şi dacă vreau, şi dacă nu vreau”. Surprinsă de cuvintele lui îl rog să-mi zică mai multe.”Mă refer că fac eforturi prea mari şi nu rezistă organismul şi îmi vine tot înapoi.” Îl întreb dacă s-a gândit vreodată să renunțe: “Nu. Nu pot [să renunț]. Şi dacă mă accidentez, rămân un an-doi ani pe tuşă, dar tot revin, tot fac ceva şi tot revin. […] Știu că după munca asta o să ajung unde am vrut, unde îmi place și ăsta vreau să fie scopul meu”.

Conștient de riscurile la care se expune, Paul spune cum în fiecare săptămână face 5 sau 6 antrenamente și cum, în general, i se face rău după fiecare. Teoretic, ar exista alternative: o alimentație corespunzătoare și o serie de vitamine care, în mod normal, sunt o necesitate pentru orice atlet, și care l-ar ajuta să evite stările acestea, i-ar întări organismul. Dar el nu își permite nici una dintre aceste alternative. Masa de la cantina liceului nu e destul de consistentă, iar suplimentele alimentare recomandate pot ajunge și până la 500 de lei pe lună, în funcție de nevoile sportivului. Deși face parte din Lotul Național, Paul nu primește o bursă din partea Lotului pentru realizările sale, bursă ce ar putea ajunge până la 1200 lei. Când l-am întrebat care este motivul, răspunsul m-a surprins: “Nu am câştigat Mondialele”. Deocamdată, a primit echipament din partea Lotului atunci când a trebuit să meargă la Mondiale în Columbia, în 2015, însă și acesta va trebui înlocuit cât de curând cu unul nou. În general, Paul se descurcă singur, susținut de părinți, prieteni și profesorii din școală. Are o bursa de 120 de lei pe lună, care însă nu îi ajunge să își acopere nici pe departe nevoile. Își dorește să obțină bursa oferită de Lotul Național pentru a-și putea procura vitaminele și alimentele de care are nevoie.

În ciuda acestor lucruri, Paul continuă să se dedice zi de zi antrenamentelor: “Îs perioade în care nu vin cu luna acasă că nu pot, îs plecat, am concursuri”. Astfel, a ajuns chiar să se îndepărteze de prieteni și de cunoscuți, dedicându-se aproape în totalitate școlii și dezvoltării sale ca sportiv: “înainte am avut prieteni aici, mulți, foarte buni și acuma ne-am despărțit.”. Nu regretă însă nimic, chiar din contra, se mândrește cu realizările sale și admite că nu el e cel care și-a ales această viață, ci viața l-a ales pe el. Vorbește cu suflet despre timpul pe care îl petrece pe pista de alergare, iar când vine vorba de a se da bătut el se încruntă ca și cum ar realiza pentru întâia oară că ar exista acea posibilitate. “Nu regret pentru că eu, când ajung pe pistă, acolo îmi place, acolo îmi place să mă simt bine, acolo e ca la mine acasă. Nu stiu, aşa mă simt eu bine. Când îmi iau cuiele în picioare să fac antrenamentul, acolo mă simt bine. Nu contează că, după ce termin, vomit sau ce fac. Mi-e rău, dar îmi place [să alerg]”.

Paul visează să anuleze o serie de stereotipuri, să ajute alți tineri romi să-și urmeze visul și să devină un motiv de admirație pentru oamenii de pretutindeni: “Vreau să ajung la Mondiale, să fiu cel mai bun. Să pot să reprezint țara acolo unde nu a fost. Toată lumea zice că România e slabă: vreau să dau un exemplu, să vadă că nu e slabă. Dacă vrei să faci ceva, poți. Dacă vrei să ajungi undeva, poți. Vreau să zică lumea că: Uite țiganu’ unde o ajuns! Toată lumea zice că țiganul ăla nu ajunge nicăieri și de aia vreau să fac mai mult, să vadă că un rom poate să ajungă undeva unde nu a apucat să ajungă un român, sau altcineva”.

[Actualizare]: La distanță de câteva săptămâni după realizarea acestui interviu în luna noiembrie 2015, Paul a primit din partea Federației Române de Atletism echipament, bursă pentru masă, cantonament de pregătire.

Credits photo: Cristian Ioan

Material realizat în cadrul proiectului “Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”, implementat de Asociația Go Free în parteneriat cu Asociația Studenților Romi -Romano Suno, RomâniPozitivă.ro și BuzzNews.ro, finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondul ONG în România. Acest conţinut nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014 sau a partenerilor. Detalii despre comunitățile în care au fost realizate materialele jurnalistice sunt disponibile în Harta Comunităților StReEt.

Implică-te și tu alături de voluntarii Asociației Go Free în dezvoltarea jurnalismului comunitar în România. Împreună putem să dăm vizibilitate poveștilor și oamenilor din comunitățile vulnerabile din mediul rural. Poți dona online orice sumă dorești folosind butonul DONATE.
Dacă dorești să faci donații în RON poți folosi contul de mai jos deschis la Banca Transilvania sau poți redirecționa 2% din impozitul pe venit folosind datele de mai jos:

Denumire entitate: “Go Free – Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile”

Cont bancar (IBAN): RO57 BTRL 0670 1205 C081 37XX

Cod de identificare fiscală: 29818629

Contact: asociatiagofree@gmail.com