Interviu cu Maria Roth – despre dreptul la participare al copiilor

Posted on March 18, 2015 by Go Free

Un pic de istorie. Mișcarea de promovare a drepturilor copilului a început în 1924, o dată cu adoptarea de către Liga Națiunilor Unite a Declarației Drepturilor Copilului, elaborată de Eglantyne Jebb, fondatoarea mișcării Salvați Copiii din Marea Britanie. A fost enunțată mai apoi Declarația de la Geneva privind drepturile copilului și Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, și a fost recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, în Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și în statutele și instrumentele aplicabile ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaționale preocupate de bunăstarea copilului. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de ONU in 1989 a fost ratificată de Parlamentul României în septembrie 1990. Conform articolului 11 din Constituția României, aceasta face parte din dreptul nostru intern.
Dreptul la participare este un drept universal, care aparține atât adulților cât și copiilor. La nivelul bunului simț putem vorbi despre participare ca fiind dreptul de a fi activ într-o anumită situație, de fi luat în seamă și de a avea un cuvânt de spus.

De cele mai multe ori, atunci când vorbim despre copii, ne raportăm la niște persoane în permanență dependente de adulți, mai exact evaluăm copilul pe baza elementelor care îl formează, dar îi lipsesc la momentul respectiv: lipsa de maturitate, lipsa de experiență, lipsa de informație și multe altele.
Totuși, în Manualul de Raportare privind Respectarea Drepturilor Omului, din 1997, se stipulează că: „un copil este o persoană de sine stătătoare care are dreptul de a-și exprima opiniile în legătură cu toate problemele care îl privesc și dreptul ca aceste opinii să fie ascultate și să li se acorde importanța cuvenită. Prin urmare, copilul are dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor care îi afectează viața, precum și dreptul de a influența deciziile care sunt luate cu privire la el”.

În rândurile care urmează, vom afla părerea unui specialist, Maria Roth, profesor universitar la Facultatea de Sociologie din Cluj și director al departamentului de Asistență socială, despre respectarea dreptului la participare, limitele acestuia și îmbunătățirile care pot fi aduse în acest sens în România în rândul copiilor.

Go Free: Ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră și experiența cu copii?
Maria Roth: La începutul carierei mele am lucrat în învățământul preuniversitar, în școli speciale și clase integrate în școala de masă.
Ca psiholog, logoped și psiho-pedagog în perioada 1977-1983, am lucrat cu elevi cu nevoi speciale, oferindu-le ajutor să facă față sistemului de educație și să evolueze în acest sistem. Înainte de revoluție, am lucrat 7 ani cu copiii sugari și antepreșcolari din Leagănul pentru copii din Cluj, pentru a le evalua dezvoltarea psihică și a organiza activități educaționale. Deși mă străduiam să am o relație cu cât mai mulți din cei 200-220 de copii mici, ceea ce puteam face eu și personalul era departe de ceea ce aveau ei nevoie.

GF: De ce ați ales acest domeniu de interes?
MR: Am fost marcată de incapabilitatea sistemului dar și a mea, în calitate de psiholog, de a ajuta copiii care fuseseră despărțiți sau abandonați de părinții lor din cauza lipsei resurselor materiale ale acestora. Mă gândeam că toți copiii ar trebui să aibă dreptul de a crește alături de mamele lor și că părinții ar trebui ajutați să nu se ajungă la despărțirea de copiii lor. În toți acei ani când am lucrat cu acei copii cu dificultăți de învățare, dar mai ales cu micuții din leagănul de copii, mă simțeam foarte atașată de ei și eram convinsă că e nevoie de o cu totul altă abordare decât aceea de a-i învăța poezioare, cântecele, litere și socoteli, sau de a ne ocupa doar de copiii care au capacități mai bune și sunt îndrăgiți de unul din membrii personalului.
În acea vreme, pentru copiii din sistemul de ocrotire al statului socialist, nu se puneau în discuție drepturile copiilor și foarte mulți copii erau expuși neglijării emoționale, educaționale și chiar pedepselor fizice, nu numai din partea părinților, dar și din partea personalului de îngrijire, fără să existe instrumente prin care ei, copiii, sau reprezentanții acestora, să-i poată proteja. Această stare de fapt a reieșit cu tărie în urma revoluției, când România s-a distins ca fiind țara cu peste jumătate din totalul de copii infectați cu HIV-SIDA din Europa, datorat neglijenței sistemului medical și a celui de protecție. Aveam cel mare procent de mortalitate infantilă, din cauza sărăciei sistemului medical, cu un număr ridicat de decese în instituțiile rezidențiale pentru copiii cu dizabilități (din așa zisele instituțiile denumite pentru copii irecuperabili) și alți indicatori, pe care de 25 de ani încercăm să-i îmbunătățim.
Pe atunci, anii 90, lipseau de profesioniștii care să cunoască dificultățile copiilor și să poată interveni în sprijinul lor, într-un fel în care aceste acțiuni să nu le lezeze demnitatea sau să îi victimizeze și mai mult. De aceea am contribuit la înființarea departamentului de Asistență socială în ianuarie 1991 și din același motiv am considerat oportună înființarea masteratului pe drepturile copiilor în 2007, masterat pe care îl conduc din 2008.

GF: De ce considerați util un curs de Drepturi ale copilului?
MR: În România, drepturile copiilor sunt înțelese adesea într-un sens restrâns, limitat la dreptul copiilor de a fi feriți de abuzuri fizice, sexuale sau eventual de exploatare. Deși legislația privind copiii a progresat mult în România, în opinia mea drepturile copiilor nu se bucură de o înțelegere suficient de nuanțată și de cuprinzătoare nici din partea părinților, nici a majorității profesioniștilor din școli, servicii sociale, de sănătate, psiho-pedagogice sau a mass-mediei. Mă gândesc că în afară de dreptul la protecție, trebuie să recunoaștem copiilor calitatea de ființe autonome, care au propriile nevoi, atitudini, emoționalitate, aspirații. Ei au dreptul să fie informați și să participe la decizii în legătură cu toate lucrurile care le influențează viața în familie și în afara ei, să aibă inițiative și să le pună în aplicare.
Un curs pe drepturile copiilor are sens
numai dacă se depășește enunțarea legislației și se face loc unor discuții despre interferența punctului de vedere legislativ, al asistenței sociale, al dezvoltării psihologice, al sociologiei copilăriei.
Un astfel de curs e necesar cu atât mai mult cu cât lipsesc indicatorii clari privind rezolvarea unor dileme precum cele ale copiilor cu părinți divorțați, copiii-martori ai violenței domestice, adoptarea copiilor sau desfacerea adopțiilor, reintegrarea copiilor în propriile familii după o perioadă de plasament, despărțirea copiilor de părinții lor migranți, plasamentul copiilor în diverse forme de ocrotire în cazurile de sărăcie sau de neglijare, muncile copiilor săraci, fuga de acasă sau copiii care cerșesc etc.
Scopul este să vedem nu doar ce scrie în legi, ci să căutăm și să interpretăm date privind modul în care se pun în aplicare articolele Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copiilor. Recunoaștem existența inegalităților de șanse ale copiilor din medii sărace, ai celor din rural, a copiilor romi, a celor cu dizabilități sau boli cronice, a celor care suferă abuzuri sau sunt martori ai violenței domestice. O cale prin care drepturile pot fi promovate este aceea de a face auzite vocile copiilor, de a lăsa copiii să se implice în treburile care îi privesc.
Marea schimbare adusă de Convenția ONU adoptată de statele lumii în 1989 a fost introducerea dreptului copiilor de a se implica în viața comunității în care trăiesc – principiu care a schimbat radical modul în care promovăm drepturile copiilor. S-a răspândit din ce în ce mai mult viziunea prin care copiii nu sunt ființe pasive, lipsite de voință și capacități, marcate doar de nevoi pe care să le acopere părinții și societatea, ci ființe active, cu păreri proprii, dornici să se implice în viața comunității, capabili să facă lucruri remarcabile pentru ei și pentru cei din jurul lor și să influențe aspecte ale vieții sociale care sunt de interes pentru ei.
De aceea, în această perioadă, cel mai important mi se pare să se pună în discuție dreptul la participare, care presupune dreptul copiilor de a fi ascultați și de a li se asigura participarea efectivă la deciziile care privesc viața lor. Așa cum arată rapoartele de cercetare precum cel al organizației Salvați Copiii, în România acest drept al copiilor este pus în aplicare doar rareori, de el reușind să profite în mai mare măsură copiii provenind din familii care sunt mai preocupate de interesele copiilor, din medii cu nivel socio-economice ridicat, care frecventează școli bune. Conform studiilor, deşi şcolile ar trebui să sprijine dezvoltarea şi funcţionarea consiliilor elevilor, cei mai mulţi dintre copiii participanţi care s-au exprimat au fost nemulțumiți de participarea lor la Consiliile elevilor, considerând că opinia lor nu este cu adevărat luată în considerare pentru planificarea actului educațional din școală. Copiii săraci, cei fără acte sau cei din centrele de ocrotire, copiii din comunități sărace de romi rareori se regăsesc printre cei din formele de autoorganizare ale copiilor, cu excepția programelor organizate de ONG-uri. De aceea aș spune că participarea tuturor copiilor la deciziile care îi privesc, fără deosebire de originea lor socială rămâne un deziderat, dar unul pe care merită să-l propagăm, fiindcă se bazează pe realele capacități ale copiilor de a găsi soluții la aspectele vieții.

GF: Cum ați defini dumneavoastră dreptul la participare al unui copil de 10 ani?
MR: După părerea mea principiul pe care se bazează dreptul la participare este același indiferent dacă un copil are 10 ani, e mai mic sau e mai în vârstă. Copiilor trebuie să li se permită să primească informații despre lucrurile care țin de viața lor și comunitatea în care trăiesc, să li se asculte opinia în privința lucuruilor importante pentru ei și să li se ofere posibilități efective de a lua parte la formele de viață socială și de decizie care îi interesează. Față de copilul mai mic, legislația românească dă dreptul copilului de 10 ani să se exprime în cadrul procesului de divorț, creând pentru judecător și ceilalți juriști posibilitatea de a i se asculta opiniile. Ascultarea copilului(la tribunal sau în afara acestuia), nu înseamnă ca adulții să-i facă pe plac copilului în privința tuturor nevoilor exprimate de el/ea. Odată ce copiii au fost auziți, juriștii, profesioniștii și părinții se vor putea raporta la situația copilului și din punctul de vedere al acestuia/acesteia, ceea ce va nuanța actul juridic și deciziile profesionale. Așa cum scrie în convenție, de acest drept trebuie să beneficieze toți copiii, indiferent de vârstă, chiar dacă ei se exprimă diferit în funcție de nivelul lor de dezvoltare și de educație. Un judecător sau un director de școală care a ascultat punctul de vedere al unui copil va fi cu siguranță mai implicat în a găsi soluții mai bune pentru acel copil. Dacă vrem o societate cu adevărat democratică, trebuie să începem să ascultăm părerea tuturor cetățenilor, indiferent de vârsta lor, incluzând aici pe copii, care sunt cei mai lipsiți de putere cetățeni.

GF: În ce măsură credeți că acest drept este respectat în rândul copiilor din România?
MR: În România sunt organizate structuri care să promoveze participarea copiilor în sfera divertismentelor(manifestări și concursuri artistice) și a sportului , dar și în domeniul educațional(consiliile copiilor din școli) și activităților comunitare și dezvoltării spiritului civic prin voluntariat. Copiii de toate vârstele sunt atrași de diversele posibilități de a manifesta talentele și de a se exprima. Cu tot avântul acestor mișcări pentru copii, observatorii pot ușor detecta caracterul lor selectiv, condițiile fiind eliminatorii pentru copiii din mediile sărace, cei din rural sau pentru copiii romi.
Alături de ONG-urile profilate pe drepturile copiilor (Salvați Copiii, UNICEF, World Vision, Fundația Română pentru Copii Comunitate și Familie, Hopes and Homes, Caritas, Federația Organizațiilor Neguvernamentale de Protecție a Copiilor și multe altele), cred că dreptul copiilor de a fi informați, de a fi ascultați și de a participa la decizii este în mică măsură cunoscut și respectat de cei care lucrează cu copiii.

GF: Există diferențe între afirmarea acestui drept în rândul copiilor de etnie majoritară, respectiv etnie minoritară?
MR: Astfel de diferențe există în toate privințele acoperirii nevoilor și manifestării drepturilor copiilor romi față de majoritari. Este binecunoscută participarea școlară mult mai scăzută a copiilor romi la educație în comparație cu majoritarii sau alți minoritari, ceea ce limitează din start ponderea participării lor la structuri precum Consiliile copiilor din școli. Dar acolo unde organizațiile pentru drepturile copiilor/ale romilor au lucrat cu copiii, acolo rezultatele s-au văzut: copiii romi și-au elaborat propriile proiecte și le-au susținut în fața comunității și autorităților.

GF: Ce soluții propuneți pentru ca dreptul la participare să fie cunoscut și respectat de către majoritatea copiilor?
MR: Pe viitor va trebui să luăm drepturile copiilor mult mai în serios. Masteratul de drepturile copiilor nu ar trebui să rămână unicul mod de a propaga astfel de concepte printre profesioniști. Deocamdată, drepturile copilului sunt predate sistematic, la nivel licență, sub forma unor cursuri universitare specializate, doar asistenților sociali, în cadrul disciplinei Protecția copilului. Predarea drepturilor copiilor ar trebui introdusă în formarea cadrelor didactice, a personalului medical și juridic, dar nu oricum, ci din perspectiva copilului-cetățean care poate contribui activ la viața cetății în care trăiește.

GF: Aveți un sfat pentru activiștii/persoanele interesate de acest domeniu?
MR: Să îi informeze pe copii privind drepturile lor și să îi încurajeze să le exerseze. Nu împotriva adulților, nu pentru mofturile copiilor, ci pentru a-i încuraja să se exprime și a se manifeste ca personalități. Să promoveze drepturile copiilor – minoritari într-o societate de adulți – în parteneriat cu copiii, sprijinindu-i să devină lideri și să-și facă auzite vocile.

AUTOR: Cristina SAȘA

Acest material a fost publicat în Revista Go Free #12.