“Când va veni ceea ce este desăvârșit”-recenzie

Posted on March 13, 2012 by Masha Căuneac

Andrei Dósa debutează în 2011 la editura Tracus Arte cu volumul de poezii „Când va veni ceea ce este desăvârșit”, volum care însumează eul său în relație cu familia, societatea și iubita. Deoarece atât coperta cât și conținutul cărții vorbesc despre ceea ce autorul dorește să transmită și,  mai mult, vorbesc despre cine este el, nu mai există o prefață, un cuvânt înainte în care, așa cum am fost obișnuiți, să ni se mai spună câte ceva despre autor.

Prima parte a cărții, intitulată „într-un sul de linoleum” începe prin prezentarea familiei „ai mei se uită la știri/ de douăzeci de ani/ în colțul dreapta-sus a ecranului/ pâlpâie cuvânul RELUARE”, („Într-un sul de linoleum”, p. 7). Poezia de început, care stă sub același titlu, anunță prin ultima strofă mesajul întregului capitol. „smulg linoleumul/ mă înfășor în el mă rostogolesc/ ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ până la capătul lumii”.  Protecția, scutul său împotriva lumii, formându-se mai întâi acasă.

După prezentarea generală a familiei, vedem cum fiecare membru în parte este luat și adus în prim plan. Poetul începe mai întâi cu mama pe care are grijă să o pună în varii ipostaze. Vedem o mamă bolnăvicioasă, suferindă, care cade în văzul lumii și care, indirect, își ia și fiul cu ea. „îmi spuneam că pământul s-a înclinat/ și mama odată cu el/ mă voi obișnui numaidecât cu asta/ și trupul meu va avea aceleași mișcări nefirești/ pe noul pământ”(„eram cu mama când a căzut”, p.8).  Apoi, mama ca „vraci” până și în problemele sexuale ale băiatului, mama ca femeia care stă în bucătărie și transmite liniștea asupra fiului prin sunetul radioului.

Așa cum era de așteptat, imediat îl vedem introdus și pe tată, care în cazul de față este unul care a ratat ceva și nu s-a mai întors să îndrepte. Relația dintre cei doi este descrisă extrem de sugestiv în poemul „online”, pagina 28, în care vedem o relație compromisă, un fiu alienat și un tată care încă mai are impresia că deține controlul. „google este tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată (…) eu și tata / plutim în derivă prin spațiul virtual/ ne mai trimitem câteodată mailuri/ (…) to: tata/ subject: no subject” – comunicarea este greoaie dar totuși dorită.

„Linoleumul” ce ar trebui să-l protejeze este format mai degrabă din visele și încercările copilului de a-i face pe cei doi „ să se iubească ” „la 11 ani/ o sfoară legată strâns/ în jurul încheieturii/ să se certe/ la urma urmei e sângele lor/ sub pielea vânătă/ carnea are consistența unui măr putred/ dacă se împacă/ mă dezleg/ sângele se va/ rostogoli la picioarele lor/ ca o minge”( „Sânge din sângele lor”, p. 21). Capitolul se încheie cu trei exerciții de respirație care fac trecerea spre secțiunea „societate”, prin simpla observație a mediului, oamenilor, acțiunilor care sunt menite să ajute spiritul să se desprindă de sfaturile și grija „infecțioasă” de acasă.

Partea a doua „ușă rotativă” vorbește foarte mult despre mediul corporativ, despre relațiile virtuale, și încă o dată despre relația cu mama, care pare să se răsfrângă și peste toate celelalte domenii. Poetul începe prin a-i descrie pe ceilalți ca fiind niște oameni mari care vorbesc doar despre lucruri serioase și care vor fi „fresh până la pensionare/ circulă atât de rapid printre birouri/ încât simt în nări o briză/cu miros de after-shave” („Moartea folosește gillete”, p.  37).

Interesante percepțiile pe care eul le are cu privire la lume. Îi este teamă, se simte încolțit, sufocat într-o cutie legată cu o panglică formată din însuși trupul său, și totuși își duce existența așa cum a fost învățat, educat, sperând la „…locuri de joacă / care nu se vor desființa/ niciodată, / spre multinaționale care nu vor da faliment/ în veci”, („Ușă rotativă 1”, p. 39). Tot la secțiunea semeni, descoperim și o față ironico-cinică a eului. Un umor negru al monstrului „sacru al scobitului în nas” (p. 48). „vă rog să mă lăsați în pace! acum nu am timp să scriu./ acum e timpul pentru concursul de scobit în nas/” aceasta fiind o activitate întâlnită și în alte poeme, de mare importanță și reprezentativă pentru societatea care are tendința de a da mereu vina pe altcineva mai demn „ din cauza mea,/ poporul român are/ maxilarele cele mai puternice/ din lume:/ opt ore de râs, opt ore de mestecat,/ opt ore în care își sfâșâie aproapele./ vocabularul lor s-a redus/ la un singur cuvânt: țac!”(„Îmi este atât de rușine”, p. 50). De altfel, interjecțiile fiind foarte des folosite pentru a sublinia, reda mai bine o anumită stare, imagini auditive, ele în sine fiind forme de expresie caracteristice autorului.

Reprezentativ este poemul „Dumnezeu s-a născut în america și a uitat sufletele într-un lagăr comunist” (p.61) descriind atât de bine omul în natura sa corelat cu cei din jur care sunt mereu în mișcare. „din pântecul mamei cineva îmi face cu mâna a despărțire. nu sunt în stare să-i răspund. am fost conceput în așa fel încât să mă divid în fiecare secundă*.(…)* ceva e putred aici. cineva foarte subțire suge absoarbe materie, absoarbe căldură. acumulează și se teme. învață mersul piticului. aici. în coșul pieptului.” făcând astfel trecerea și spre ultima parte a volumului „ceea ce este în parte va dispărea”.

În partea care autorul ar trebui să descrie modul cum iubește eul, vedem iubitele pe care acesta le-a avut la un moment dat, iubite pe care s-a straduit să le iubească „te idealizam/ azi nu sunt nici dezamăgit/ nici vrăjit/ azi împarți sandvișul cu mine/ te cerți cu prietenul tău la telefon(…)/ azi am înțeles/ bătăile inimii mele semănau/ cu ceea ce face un băiat care nu mai rabdă de foame” („Atât de fain( so fine)”, p. 70).

Vedem și aici amprenta mamei.    Poemul „unul dintre eșecurile memorabile ale aeronauticii” p.76, este din același film cu cel din prima parte- „eram cu mama când a căzut” descriind o scenă trasă aproape la indigo, doar că sentimentele pentru personaje sunt foarte te diferite. Dacă în prima poezie vedem un eu disperat care nu vrea să recunoască realitatea, în cel de-al doilea caz vedem un eu exasperat de mulțimile mereu binefăcătoare ca un ONG, și mai ales de perfecțiunea iubitei „ tu arătai ca scoasă din cutie/ chiar și după ce ai căzut/ tu nu ai pierdut/ ție nu ți-a lipsit/ nu te-a durut/ niciodată nimic/ mi-am dat seama că arăți ca scoasă din cutie de când te știu/ îmi venea să te împing pe scări/ dar mi-am amintit de frații wright/ și de ciudățenia / cu aripi supradimensionate”.

Ultimul poem „când va veni ceea ce este desăvârșit ceea ce este în parte va dispărea” însumează tot ritmul volumului. Practic iubita care este scoasă din mediul de lucru și introdusă în mediul eului liric, preia tensiunile, le calmează, le zădărnicește și umple golul. Acest poem întins pe 6 pagini își dozează foarte bine momentele tensionate și le balansează cu cele calme, cele care seamănă mai degrabă cu exercițiile de respirație din primele două părți.

Volumul se încheie într-un mod deschis, lăsând povestea să curgă mai departe, viața neterminându-se după punct. „ și suntem din nou la începutul poveștii, apostolul Pavel își înmoaie pana în cerneală și scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni”  p, 94.

sursă foto: http://andreidosa.wordpress.com