Pe urmele cafelei… (călătorie în Turcia)

Posted on January 4, 2012 by

share on facebook   

Călătoria începuse parcă fără mine. În timp ce-mi savuram cafeaua de dimineaţă, am obsevat că primisem un mail de la o persoană pe nume Alis. Aceasta mă anunţa că există un loc vacant, şi dacă doresc să iau parte la un proiect de tineret în Turcia (prin programul Tineret în Acţiune) să o contactez de urgenţă. I-am răspuns imediat străinei care, ulterior, s-a dovedit a fi o fostă colegă de facultate – între timp, se căsătorise, de aceea numele de familie nu-mi suna deloc familiar. În dimineaţa plecării alergam prin Cluj să-mi scot paşaportul în regim de urgenţă.

Am ajuns la timp în gară pentru prima destinaţie: Cluj Napoca – Bucureşti Nord. Au urmat opt ore de discuţii neîntrerupte. Am plecat şase persoane – cinci fete şi un băiat. Le cunoşteam doar pe două dintre fete, aşa că am înlocuit somnul cu o sesiune intensă de socializare. Mac- ul din Bucureşti s-a dovedit a fi potrivit pentru o cafea fierbinte. Aveam de aşteptat patru sau cinci ore până când firma Murat, de la sediul căreia urma să luăm autocarul până la Istanbul, îşi deschidea porţile. Doar răcoarea dimineţii de noiembrie şi cafeaua cu lapte ne mai ţinea treji în metrou, pe când ne îndreptam spre autogară.
Niciunul dintre noi nu-şi luase haine foarte groase în bagaj, chair dacă cizmele şi gecile pufoase erau deja scoase de la naftalină şi afişate pe străzile Bucureştiului. Am verificat fiecare prognoza pe internet, iar temperaturile în Turcia arătau mult peste cele din ţară, media era de 26 de grade celsius. Costumul de baie, şlapii de plută şi ochelarii de soare ocupau un loc privilegiat în bagajele noastre. Nu mai ştiu exact cât a durat drumul până la Istanbul, însă îmi aduc vag aminte de domnişoara care se plimba mereu printre scaune, enervant de politicoasă, punând la infinit aceeaşi întrebare, de drumul întunecat şi partida de ping-pong de pe drumul îngust înspre Bulgaria, cu milioanele de curbe strâmte şi capetele călătorilor pe jumătate adormiţi plimbându-se când la stânga, când la dreapta, la fiecare viraj brusc al şoferului. Aş vrea să pot spune că doar drumul şerpuit şi emoţia ciocnirii cu o altă civilizaţie m-a ţinut trează, însă motivele erau multiple. Am preferat să înlocuiesc cafeaua instant din autocar cu porţiile de apă plată, sigilate individual în cutii de plastic de 200 ml.

Ne apropiam de vama din Turcia şi autocarul parcă prinsese viaţă dintr-odată. Cearta fetelor din fundul autocarului se evaporase după minute lungi de negocieri pentru bancheta din spate. Toate luminile din autocar mă loveau în faţă. Mă trezesc cu o poşetă ambalată frumos în braţe şi cu o domnişoară îmbrăcată strident lângă mine, care acum încerca să mă convingă să-i „trec” marfa peste graniţă. Din păcate pentru ea primisem deja instructajul înainte de îmbarcarea din Cluj. Trebuia să mă feresc de orice interacţiune cu persoanele necunoscute, iar aceasta devenise deja un personaj dubios şi îmi invadase spaţiul de siguranţă. Am refuzat-o politicos, dar destul de categoric, scenă completată de confruntare cu privirea furioasă a fetei. În tot acest timp cât a durat duelul cu insistenţele domnişoarei care acum vorbea din ce în ce mai tare atrăgând atenţia asupra refuzurilor care se ţineau lanţ, în dreapta mea, se desfăşura un spectacol demn de un autocar care face curse Bucureşti-Istanbul. Un domn se blindase cu vreo cinci sau şase brăţări de aur pe fiecare mână, îşi atârnase de gât câteva lanţuri de aur mai groase decât degetele mele, iar acum, împărţea restul de material printre cunoscuţii din autocar, colegi de breaslă. Îmediat după ce am trecut de inspecţia vameşilor, şi-a luat podoabele înapoi de la călători. Minunat, mi-am spus! Pentru câteva minute, în vama aceea împrejmuită de garduri şi grilaje solide, în timp ce eram trecuţi fiecare prin tot felul de filtre ce ne-au invadat intimitatea, mi-a adus aminte de filmele care ilustrau experienţa evreilor din lagăre. Pentru câteva minute, noi eram evreii mânaţi în şir după voia celor care acum deţineau puterea. Mi-a trecut însă repede gândul exagerat, am pus totul pe seama oboselii şi m-am bucurat de faptul că bagajele grupului nostru au rămas cel mai puţin răvăşite dintre toate. Probabil aveam alură de excursionişti şi ne trăda îmbrăcămintea simplă, fără zorzoane şi alte artificii ale clasei business. Regretam că nu reuşisem să găsim nişte zboruri la preţuri decente spre Antalya, totuşi încercam să savurez aventura acestui carnaval ieftin.
Oricât de vag mi-aş aduce aminte detaliile acestei părţi din călătorie, îmi este imposibil să uit prima barieră culturală – toaletele turceşti…

Istanbulul era sub ploaie. Trebuia să ajungem în altă autogară, iar de aici să luăm următorul aurocar spre Antalya, încă vreo 12 ore. Am negociat plata cu taximetriştii – e de necrezut cât de reprede ne putem adapta condiţiilor unei noi clase economice – am căpătat abilităţi de negociator încă de pe drum, când preţurile pentru un sandviş variau în funcţie de cât de mult îi plăcea vânzătorului de moaca ta. În sfârşit, ne apropiam de autogara din Antalya, iar aici ne aşteptau deja câţiva dintre prietenii noştri. Era deja seară, mai aveam de mers circa 45 de minute până la hotel. Carnavalul se sfârşise.
Când am coborât din maşină m-a lovit un aer încărcat, umed. Doar eram la Mediterană! Beldibi era un sat de vacanţă de pe litoralul Turciei, plasat parcă la capătul lumii – o lume perfectă de altfel. Dar asta aveam să descopăr în dimineaţa următoare, când peisajul autostrăzilor întunecoase, al autogărilor şi al negustorilor agasanţi urma să devină o vagă amintire. Descopeream acum că Dumnezeul turcilor a avut inspiraţie din plin şi un simt estetic desăvârşit când a plămădit acest locşor; nu s-a zgârcit deloc la culori şi miresme, iar rezultatul m-a lăsat fără cuvinte.
După două zile petrecute ghemuiţi pe scaune, cu mâncare uscată la pachet, aveam parte în sfârşit de un mic-dejun mediteranean, cu salate şi fructe din plin. Am încercat toate tipurile de cafea de la automatul din hotel. Am refuzat oferta, speram să găsesc ceva mai bun.

E greu să-ţi imaginezi un concediu la mare, urmat de câteva zile petrecute la munte. Eu avem totul – în spatele hotelului, un ochi divin parcă plantase nişte munţi nu foarte înalţi însă stâncoşi şi destul de abrupţi. În soarele dimineţii crestele munţilor păreau de un alb imaculat, doar ici şi colo câte o pată de culoare rupea monotonia. Câţiva paşi în direcţia opusă, pe o străduţă pictată cu portocali şi câţiva bananieri îşi făcea loc marea. Puţin sălbatică la prima întâlnire, răcoritoare şi.. liberă… Nu ne-au trebuit decât câteva minute să punem stăpânire pe ea, invadându-i intimitatea cu mişcările noastre ritmate învăluite în valurile încăpăţânate. Fiecare element îşi avea locul lui în acest spectacol al naturii, până şi noi eram gata să facem pace cu civilizaţia şi să lăsăm totul în seama întâmplării. Deasupra, nori turtiţi făceau legătura între noi, mare şi munte.

Livezile de portocali nu mai erau o raritate, nici măcar pentru noi. Oriunde îţi îndreptai privirea găseai beculeţele gălbui în buchetul de frunze de un verde limpede, parcă lăcuite. După câteva zile mirosul de portocali ni se impregnase în piele. Trecând pe trotuarele înguste din satul de vacanţă, acum nepopulat întrucât trecuse sezonul turiştilor, ajungea să întinzi mâna deasupra capului să apuci câte o portocală, pe care apoi o ţineai în mână ore în şir, doar-doar să-i simţi mirosul acrişor care nu avea cum să te înşele – era confirmarea ca eşti departe de tot ce compune rutina…
Cu toţii cred că am avut momente pe care parcă le-am trăit într-un timp separat, mult mai personal decât timpul larg al lumii, al activităţii de zi cu zi… Aici eram şi eu, în timpul meu închis într-un perimetru ce primea alte valenţe temporale.

Drumul spre mare se prelungea în curtea unei case tradiţionale turceşi, unde ne aştepta la orice oră, cu zâmbetul pe buze, proprietarul. La intrarea fără poartă era amenajat barul rustic, cu câteva etajere din lemn, mai mult goale, pe care trona portretul primului preşedinte democrat al Turciei şi nelipsitul coş cu rodii. În curte erau amplasate mese de diferite dimensiuni şi stiluri. Elementele tradiţionale turceşti atârnau peste tot prin omniprezenţii portocali – steaguri cu semiluna, cămile modelate, obiecte care aveau pictate pe ele ochiul de un albastru imaculat, simbol al protecţiei. Narghilele erau preparate cu măiestrie de proprietarul care îşi transformase casa în loc de popas pentru turişti. Am servit aici, în sfârşit, prima cafea tradiţională turcească, servită într-o ceaşcă minusculă, din porţelan colorat, pe o faţă de masă în carouri. Focul, nisipul încins, ibricul care acum îşi făcea numărul, mirosul puternic al licorii de culoare închisă… Am recunoscut imediat motivul călătoriei în sărutul fierbinte al cafelei; traversasem peste 1000 de kilometri pentru a avea parte de acest gust desăvârşit, nuanţat de o lecţie primită din partea otomanilor. Acum ştiu că data viitoare când voi mai fi tentată să mă aplec după cafea să sorb o înghiţitură, n-o voi face! Vorba unui bun prieten, „Let the coffee come to you”.

Trecuse parcă o veşnicie din momentul în care chicoteam de fericire pe peronul gării din Cluj, cu o cafea falsă de la tonomat, în mână… N-au existat nici automatele de cafea, nici cafeaua din Mac, nici cafelele instant din autocare.

Andra C.

Comments are closed.