Interviu cu Luminița Rostaș: Ingineria e de viitor și pentru fete

Posted on January 29, 2025 by Go Free

  

A copilărit în sat, crescând alături de fratele ei și bunicii din Hădăreni. Când era în școala generală, profesoara îi dădea în fiecare săptămână trei bucăți de cretă. Odată ce ajungea acasă, îi aduna pe fratele și pe colegii lui în spatele grajdului, unde era un placaj care imita tabla, și făcea cu ei lecții la română și matematică. Mai mult matematică, pentru că asta i-a plăcut dintotdeauna. Când a ajuns la facultate în Cluj-Napoca, Luminița s-a agățat de pasiunea ei de a strica și a repara orice electronice de prin casă. Ceva a rămas constant în viața ei: plăcerea de a învăța și de a-i învăța pe alții. A fost olimpică la limba rromani, iar acum este doctorandă, profesoară de electronică la un liceu și cadru asociat la facultate. 

Mica Redacție Rurală: Hai să o luăm de la început. Bună! Eu sunt Sofia, sunt studentă în București, în cadrul specializării Comunicare și Media Emergente de la SNSPA și fac parte din Mica Redacție Rurală, un proiect inițiat de Asociația Go Free. Îți mulțumim că ai acceptat să participi la acest interviu.

Pentru cititorii noștri, ai putea să ne spui cine este Luminița Rostaș?

Luminița Rostaș: Luminița Rostaș este o fată de etnie romă din Hădăreni, județul Mureș, care în momentul de față este doctorandă, profesor de electronică la un liceu și cadru asociat la facultate.

Jurnalist MRR: Ai trăit o mare parte din viața ta în mediul rural. Ai putea să împărtășești cu noi o amintire din copilăria ta?

L.R.: Eram cu fratele meu, undeva în timpul verii, și am mâncat dude care ne-au pătat mâinile. Când am ajuns acasă n-am vrut să ne spălăm, pentru că nouă ne plăcea că suntem albaștri. Bunică-mea urla la noi, noi n-am vrut s-o ascultăm, așa că ne-a pus să intrăm în curte. Ea era cu o vecină la povești și noi, ca să ne răzbunăm, ne-am apucat să măturăm lângă ele și le-am umplut de praf. Da, ne-am luat o bătaie bună.

MRR: Pare că ați avut o relație foarte apropiată cu bunica voastră.

L.R.:  Da, am avut. A fost o relație foarte apropiată. Părinții fiind plecați la muncă, cred că eu eram prin clasa a treia, deci 6-8 ani aveam când ei au plecat din țară. Fratele meu e mai mic cu trei ani decât mine, deci el avea undeva pe la 3-4 ani. Am rămas cu bunicii din partea mamei care, în principiu, ne-au crescut. Fiind angajați, părinții veneau o dată pe an acasă, pentru că nu puteau să-și permită să vină mai des sau măcar la sărbători. Veneau fie de Paște, fie în vară, fie de Crăciun, dar vorbeam cu ei aproape zilnic la telefon. Și atunci, noi fiind tot timpul cu bunicii, orice problemă aveam, nu mai aveam cum să mergem la mama și tata. Nu a fost ceva de care aș putea să spun acum că mi-a lipsit. Chiar deloc, pentru că bunicul era cu agricultura, deci nu am dus lipsă de bani. Bunică-mea era pensionară deja, dar se descurca. Aveam legume, aveam grădină, cerșteam animale, nu ne trebuiau foarte, foarte multe.

Peste ani, eu am plecat la facultate la Cluj, iar fratele meu, după ce a picat într-un anturaj mai nepotrivit la liceu, a ajuns în Spania, la părinți. Eu îs un pic mai cu capul pe umeri, el e zburliu. Pe finalul vieții bunicii mele, pentru că bunicul meu încă trăiește, eu având mașină, mergeam aproape în fiecare weekend acasă. Fiind bolnavă, ea nu mai putea să facă nimic așa că mă duceam să mai ajut în casă la curățenie, mâncare, și pe bunicul meu. Predam la facultate, unde trebuia să vin să țin un laborator, aveam ore și la un liceu, apoi plecam înapoi. A fost o perioadă dificilă. Plus că aveam, am și iubitul care nu poate să le facă doar el pe toate, și cățel.

MRR: Care este azi relația ta cu satul tău de unde provii?

L.R.: Sincer, eu acum în sat mă duc strict pentru bunicul meu. Pentru că el acolo e singur și eu merg o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni, depinde. Mă duc strict pentru bunicu’, nu mă duc pentru neamuri. Cel puțin, eu una, nu prea mă înțeleg cu neamurile, pentru că au anumite ideologii cu care eu nu sunt de acord. Atunci, decât să mă cert, ”nu mă duc la tine, nu veni la mine” și suntem ok. Nu mai țin legătura cu niciun coleg din sat. Dacă ne vedem din întâmplare, pentru că mă duc eu până la magazin, atunci da, stau și vorbesc, dar în rest nu. Nu mai am o relație directă cu satul.

MRR: Când crezi că s-a creat această ruptură?

L.R.: Cred că de când a venit la facultate, din 2015, pentru că nu mai mergeam des acasă. Mergeam o dată la două săptămâni. Fiind mai mulți din cămin care nu cunoșteam Clujul, stăteam să îl cunoaștem noi. Eu și cu o colegă stăteam în Observator și voiam să cobor în Republicii. În loc să coborâm în Republicii, am coborât pe Calea Turzii, deci eram total pe lângă. Pe lângă asta, după ce a venit sesiunea, nu mai mergeam deloc acasă pentru că trebuia să învăț. Mai mult de atât, în anul în care am venit prima oară la facultate, s-au scos povești că am venit să stau pe centura Clujului, nu la facultate. În momentul ăla am tăiat orice legătură.

MRR: Cum te-a făcut să te simți asta?

L.R.: Cred că m-a ambiționat mai mult. Am venit la facultate, am terminat facultatea. În principiu, nici nu m-ar interesa ce ar crede ei despre mine acum.

MRR: Știu că în liceu ai fost olimpică la limba rromani. Cum ai cultivat în acest timp acest interes pentru limba și cultura ta?

L.R.: Să știi că n-a fost neapărat un interes de la bun început. Pur și simplu, făceam limba rromani în liceu, pentru că pentru copiii de etnie materia era obligatorie. Cred că am învățat foarte bine la un moment dat limba, deși la mine în casă nu se vorbea, se vorbea limba doar în momentul în care trebuiau să ascundă părinții, bunicii, neamurile, ceva de copii, pentru că noi nu înțelegeam. Bunicul meu nu știa, nici acuma nu știe limba rromani, deși este de etnie. Pentru că el a trăit în Iernut, tot în județul Mureș, iar acolo el a trăit înconjurat de români. El a învățat de la bunica mea un picuț. Eu am învățat la școală, am învățat literar, varianta corectă. Profesorii au văzut că mă descurc, așa că m-am pregătit puțin și am ajuns la olimpiadă. Am luat locul întâi pe județ și am ajuns la națională. Iar acolo, la mențiuni. Cred că în clasa a XII-a am ajuns și la internațională, pentru că una dintre colege renunțase. Mă sunase inspectorul școlar că le trebuie reprezentat, așa că m-am dus. Cred că am luat mențiunea I sau II pe internațional, eu nepregătindu-mă absolut deloc, pentru că nu știam că trebuie să merg. De atunci n-am mai făcut nimic pentru limba rromani, pentru că în facultate nu am studiat. Abia de un an mă întâlnesc cu inspectoarea de aici, de pe limba rromani din Cluj și mai ajut la hârtii la olimpiadă. Anul trecut s-a desfășurat în Cluj etapa națională a olimpiadei de limba rromani. 

MRR: Dacă ar fi să alegi un cuvânt preferat în limba rromani, care ar fi acela și ce semnificație are?

L.R.: Cred că ”meraptuci”. Nu este neapărat în limba rromani, e o combinație de limba romani cu hindi, pentru ca oricum limba rromani are aproximativ 60% din cuvinte luate din hindi. Înseamnă ”iubire, te iubesc”. O să spun și de ce l-am ales: cred că a fost primul cuvânt pe care le-am spus prietenului meu, după ceva timp, după ce am fost împreună. L-am chinuit un pic cu asta, pentru că nu găsea pe nicăieri traducerea.

MRR: Ce te-a făcut să alegi să studiezi telecomunicații la Universitatea Tehnică din Cluj?

L.R.: Păi să zicem că eu eram reparatorul din casă. Eu stricam, eu reparam. Am stricat televizorul la maxim. Teoretic erau televizoarele acelea vechi cu tub, cele foarte, foarte mari, voluminoase. Voiam să văd ce are în spate. Atâta l-am meșterit până a ieșit tot fumul din el. Un profesor de la mine de la facultate zice că componentele funcționează pe bază de fum, iar când scoți fumul din ele, nu mai merg. Așa că eu asta am făcut. Am scos tot fumul din componentele electronice din televizor, ca să văd cum funcționează. Bineînțeles că nu am mai putut să fac absolut nimic cu el. Dar acesta a fost motivul, pentru că eram foarte practică, eram îndemânatică, fac aproape orice, numai să croșetez nu știu, dar o să învăț. Și pentru că, pe de altă parte, nu a fost admitere, deși am avut medie destul de bună și m-a atras un pic partea de electronică. Facultatea se numește Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației. Eu am ajuns pe electronică, n-am ajuns la telecomunicații pentru că mi-a plăcut foarte tare programarea. Eu, în principiu, sunt inginer electronist. Adică ar trebui să fac tot ceea ce ține din spatele telefonului, plăcuțele acelea verzi. Și mai aveam în sat o doamnă, profesoară de franceză, care din întâmplare era prietena bunicii. Înainte cu doi ani își dăduse fata la facultate și a ales ceva geografie, din câte îmi amintesc. Această doamnă i-a spus bunicii că ingineria e de viitor. Și atunci, eu și bunica mea am stat și am căutat tot ce ține de inginerie și am ales ce a fost mai potrivit atunci pentru mine.

MRR: Pare că ați văzut această vorbă ”ingineria e de viitor” cumva ca pe o autoritate.

L.R.: Da, da. Și mai mult decât atât, era la facultate. La asta, cel puțin din ce știam eu atunci, se făcea modulul psihopedagogic. Profa de română, din clasa a cincea până într-a opta, îmi dădea în fiecare săptămână trei bucăți de cretă pentru că eu făceam acasă pe profesoara. Îl luam pe fratele meu, îi luam pe colegii lui și, în spatele poienii sau la grajdul de animale era un placaj care imita tabla. Eu acolo mergeam cu el și făceam lecțiile la română și la matematică. În principiu matematica, pentru că matematica mi-a plăcut dintotdeauna. Și atunci și acolo rezolvam tot ce avea el de făcut pentru a doua zi la mate. Și asta a avut un oarecare cuvânt de spus, faptul că aici se făcea modulul psihopedagogic.

MRR: Ai simțit vreodată că etnia ta sau genul tău au influențat percepția altora despre capacitățile tale în cadrul mediului academic sau profesional? Dacă da, cum ai abordat aceste situații?

L.R.: La nivel de facultate n-am avut probleme. La nivel profesional nu am probleme. În schimb, am pățit în clasele I-IV. În general, cu o zi înainte de festivitate, se spune cine ia premiu, copilul să vină pregătit, că trebuie să iasă în față. Mie mi s-a spus că eu am de luat premiul al III-lea. Asta a fost în clasa a patra. Bunica mea, la momentul respectiv, era președinta grupului de inițiativă pentru cazul ce a avut loc în anii ’93 în Hădăreni. Erau mai mulți din sat din grupul acela de inițiativă. Pentru că a fost mai mult despre romi, s-a ales un lider rom în sat, pe grupul de inițiativă, respectiv bunica mea. M-am dus acasă, i-am spus bunicii că trebuie să iau premiu și că trebuie să pregătească un buchet de flori, că așa se făcea. Ajungem la căminul cultural, unde se făcea festivitatea de premiere și așteptam să mi se strige numele. Doar că n-a mai strigat Rostaș Florina-Luminița, ci alt nume, al unei românce.

Ulterior, s-a aflat că mama colegei mele s-a dus în ziua respectivă, când i s-a spus de premii, cu un mic cadou. Așa așa s-a făcut un switch, nici că nu poți spune altcumva. O rocadă minunată. Bunica mea, știind și pregătindu-se și ea ca nepoata să fie premiată, s-a dus la ea și i-a spus ”Tu mai vrei să mănânci pâine albă vreodată? Cum îți permiți? Să vii să zici așa, că nu știu ce….” Bunica mea, deși avea opt clase, era o ființă extraordinar de deșteaptă. Se uita la televizor, băga toate cuvintele la cap și după le folosea. I-a spus: ”fii atentă, eu nu sunt avocat, dar pot să mă duc frumos și să-ți fac o somație și să vină cineva să verifice cataloagele. Și crede-mă că o să câștig cazul. Și tu s-ar putea să rămâi fără serviciu.” Nemaiavând treabă cu doamna învățătoare, nu știu ce au făcut după, că au rămas alți copii. Dar, în momentul respectiv, a stabilit și ea, de comun acord cu directoarea, că într-adevăr a fost ea de vină pentru că nu a acordat premiul cui trebuia și de ce nu l-a acordat cui trebuia.

Acum, când mă întâlnesc cu doamna învățătoare, mă întreabă pe unde am ajuns, ce am făcut. Mă felicită, îmi spune că întotdeauna am fost o elevă foarte, foarte bună. Dar nu îmi vine să cred ceea ce spune, pentru că știu ce a făcut în clasa a patra. Și atunci, cumva vreau să nu fac același lucru, acela nu este un model de urmat. În rest, eu n-am mai avut parte de surprize de-a lungul vieții. Am fost, cred, privilegiată din acest punctul de vedere. Pentru că am cunosc foarte multe persoane care au fost foarte discriminate.

MRR: Cel puțin experiența ta s-a oprit în clasa a patra. Care sunt câteva din stereotipurile cele mai comune pe care le-ai întâlnit ca femeie de etnie romă în cadrul mediului universitar sau a industriei telecomunicațiilor? Dacă se aplică.

L.R.: Nu, nu. De când am venit la facultate, n-am mai întâlnit pe nimeni care să aibă o anumită preconcepție despre etnie sau gen. La mine la facultate sunt deja persoane de etnie romă pe care le cunosc și cărora o să le predau sau le-am predat deja. Problema e în sat. Persoanele din mediul academic gândesc, îs deschise față de celelalte persoane. În sat, pot să spun că mi s-a spus că femeia trebuie să stea la cratiță. Eu așa am fost crescută de bunica. Bunica, fiind cea care a făcut un pic de școală, era iubită de părinții ei. Era tot timpul acolo cu un sfat bun. Ea făcea toate actele pentru Strasbourg pentru  ’93. Oricine venea de la București venea la noi acasă. Deci. Eu am învățat să fiu dură de la bunica. Și să nu pun, teoretic, la suflet răutățile altora, căci pe mine mă afectează, pe ei nu-i afectează absolut deloc.

MRR: Poți să-mi spui mai multe despre ce a învățat bunica ta pe partea asta academică?

L.R.: Bunica n-a făcut multe studii, numai opt clase. Atât. În schimb, puteai să spui că a făcut dreptul, pentru că tot ce auzea la televizor ea instant punea undeva, într-un seif, își făcea dicționarul ei. Deci n-a făcut multă școală, dar a fost mai mult decât ar fi avut cineva din sat la momentul respectiv.

MRR: Ce măsuri crezi că ar putea fi luate în cadrul instituțiilor de învățământ și în industrie, pentru a combate stereotipurile și pentru a promova egalitatea de șanse și includerea femeilor și femeilor de etnie romă?

L.R.: Am o elevă de etnie romă. Nu este discriminată. În clasă i se spune Rapunzel pentru că are părul foarte, foarte lung, ea având un metru cincizeci, un metru douăzeci e părul. E chiar iubită, și de profesori, și de elevi. Problema la noi nu ar fi neapărat includerea în școală a femeilor, fetițelor sau copiilor în general. Cred că problema la noi este mentalitatea părinților. Acolo ar trebui să fie lucrat foarte, foarte mult. Momentan, fiind în învățământ, știu ce reguli s-ar aplica și știu care sunt consecințele dacă nu se aplică. Adică, dacă tu nu-ți trimiți copilul la școală, Inspectoratul e obligat să ia măsuri, îți trimite copilul obligat la școală sau îl ia protecția copilului. Dacă vine totuși copilul la școală și tu-l înscrii numai ca să fie înscris acolo, se pot da amenzi. Acum, știm cu toții că în comunitatea noastră de etnie romă nu prea se plătesc amenzile. Nu le pasă multora de amenzi. Pentru că mulți nu au casă pe numele lor, stau cine știe pe unde stau pe la sate. Primarul e treacă-meargă, poliția e la fel, treacă-meargă. Și poliția are un rol în a ne trimite copiii la școală, indiferent de etnie, pentru că ei sunt obligați: în momentul în care un diriginte sau cineva de la nivelul școlii face o adresă către ei, să își facă prezența aproape în fiecare zi la părinți acasă și să vadă dacă copilul a ajuns sau nu la școală; sau în momentul în care îl vede pe stradă, să îl ia frumos și să îl ducă la școală. Într-adevăr, în ultimii doi ani s-au făcut astfel de manevre, s-au adus copiii la școală. Doar că, pentru comunitatea romă, încă eu tind să cred că nu se vrea a se face nimic. ”Nu-i nevoie să trimiți copiii la școală. Stai liniștit că te rezolv, dar tu votează-mă.” Atunci, nu mai contează pentru nimeni, pentru că li s-au promis și cumva, atâta timp cât nu există consecințe pentru toată lumea în ceea ce privește educația tuturor copiilor, nu se va rezolva. Aici nu e neapărat de femei sau de bărbați, este chiar la modul general. Și am o familie, un caz asemănător. Fata e foarte bună la învățătura. Doamna inspector de aici din Cluj a sunat să fie înscrisă fata la școală, să fie înscrisă la liceu. Diriginta din generală insistă ca fata să fie trimisă mai departe, pentru că poate și e capabilă să facă ceva. În schimb, bunicul nu vrea absolut deloc, pentru că îi e frică că se fură fata. Dacă nu există legi clare, n-au ce să facă. Dacă există legi clare, dar care se pot încălca, o să zică toată lumea că nu există soluție. Există soluții atâta timp cât aplici tot ce trebuie aplicat. Dacă nu aplici, normal că se întâmplă astfel de lucruri. În principiu, ar trebui schimbată mentalitatea părinților sau a comunității, pentru că majoritatea trăiesc într-o comunitate. Dacă există doar campanii, așa, din an în Paște, strict ca să se mai cheltuiască niște bani…

MRR: Ai avea un sfat pentru fetele care vor să urmeze o facultate, tot așa, în domeniul electronic?

L.R.: Pot să le spun să nu-și asculte neapărat părinții. Pentru că părinții de multe ori tind să vadă lucrurile cumva foarte, foarte îngust. Asta spre deosebire de copil, care momentan are acces la toate informațiile și își dezvoltă gândirea mult mai mult decât ar avea părinții. Dacă vin pe domeniul ăsta tehnic, să se aștepte că o să fie multă muncă la care trebuie să fii tot timpul acolo. Trebuie să fii accesibil non-stop, să fii deschis, că trebuie să muncești ca să poți să ajungi undeva. Tocmai le scriam un citat copiilor mei. Eu am mâine festivitatea de încheiere la elevi și le-am scris pe diplomă, asta strict diriginte-elev: ”Nu există lift care să te ducă la succes. Trebuie să folosești scările.” Trebuie să depui un pic, un pic mai mult efort ca să ajungi acolo unde vrei. Nu spun să nu se asculte de părinți, ci să încerce să-i convingă pe părinți că și viitorul lor contează. Mie asta mi se pare foarte, foarte important pentru comunitatea noastră.

MRR: Dacă ai un vis pe care vrei să-l împărtășești cu lumea din jurul tău, care ar fi acela?

L.R.: Am vrut să devin profesor. Am ajuns profesor. Am ajuns dublu profesor, adică sunt și la liceu și la universitate. Mai mult decât atât, eu merg cu plăcere atât la orele de la liceu, cât și la orele de la facultate, pentru că îmi place ceea ce fac. Îmi place să fiu în mijlocul elevilor, studenților și să nu am neapărat grija de ce se va întâmpla mâine. În schimb, dacă nu îți place ceea ce faci, tot timpul o să te gândești ce se va mai întâmpla și mâine. Așa că dacă ai un vis, tinde să ți-l îndeplinești, pentru că altfel s-ar putea să regreți. Eu cred că regretam dacă nu ajungeam în ipostaza asta.

MRR: Ce fel de planuri de viitor ai?

L.R.: Ca planuri pentru viitor, vreau să termin neapărat doctoratul. Aș vrea să rămân în facultate și să ajung cândva profesor în adevăratul sens al cuvântului, adică și cu titlu. Și probabil să lucrez în cercetare. E un pic obositor să mă duc în două părți. E mai ușor un pic în facultate decât în liceu. Pentru că în liceu trebuie să ai grija copilului, să nu facă prostii, să nu vorbească urât cu profesorii, să fii tot timpul după el, să vorbești cu părinții. În facultate e problema studentului dacă vine sau nu la ore. Dar e frumos în ambele părți.

MRR: Ce ai schimba la lumea în care trăim?

L.R.: Aș face să dispară anumite idei de pe lumea asta, pentru că nu sunt de acord cu ele. Și nu doar eu nu sunt de acord cu ele, nu suntem de acord foarte, foarte multe persoane. Pe o parte, aș schimba preconcepțiile cu și despre comunitatea romă și din partea lor spre alții. Pe altă parte, aș opri violența, mai ales în ceea ce privește violența părinților asupra copiilor, și abandonul părinților.

MRR: Ai un mesaj pe care ai dori să-l transmiți către tinerii din mediul rural?
L.R.: Să nu facă ca mine. Întoarceți-vă cumva în sat. Eu am fost un picuț certată de anumite persoane pentru faptul că nu m-am întors în sat ca să schimb acolo niște idei. Da, poate au dreptate. Nu spun că nu au dreptate. Dacă sunt mai mulți din același sat, comunitate, ei își pot uni forțele ca să schimbe ceva în satul respectiv. Pentru că acum, și cei mai în vârstă au reușit un pic să îi mai înțeleagă pe tineri și să mai și asculte din când în când. Merită și ei să îi mai îndrume cineva, să-i ajute să își schimbe gândirea, că și ei ne-au îndrumat pe noi când am fost micuți.

MRR: Este ceva ce nu te-am întrebat, dar vrei să ne spui?

L.R.: Da, nu m-ai întrebat rasa cățelului. Este un teckel și are 6 ani.

Interviu realizat în vară 2024 de Ruxanda Sofia Aderov, jurnalist comunitar la Mica Redacție Rurală, o inițiativă dezvoltată în proiectului “StReEt: Școala de Jurnalism Comunitar #înRITMrural”, coordonată de Asociația Go Free – Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile și Asociația pentru Dezvoltare Activă, cu sprijinul programului Erasmus Plus al Uniunii Europene. Fotografii din arhiva personală și arhiva Go Free.