Puskás Attila: „E importantă întotdeauna dreptatea […] Democrația suntem noi”

Posted on May 6, 2022 by Anamaria Aldea

  

În dimineața zilei de 25 martie, ne aflam pe peronul gării din Mediaș, unde cei mai mulți dintre noi așteptam entuziasmați prima călătorie cu trenul. Eram un grup de zece tineri cu rucsacurile agățate de noi, majoritatea liceeni, pregătiți pentru prima vizită de documentare din proiectul „Stăm cu ochii pe democrație”.  Urma să intrăm în contact cu victimele regimului comunist și cu o istorie locală pe care nu o învățăm la școală. 

Prima călătorie cu trenul s-a dovedit a fi o adevărată aventură. Trenul care trebuia să ne ducă spre Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, arăta o întârziere de 150 minute. După câteva momente de confuzie, am reușit să schimbăm toate biletele de tren, puțin intimidați de privirile doamnelor de la ghișeu. La ora 12:30 ne aflam în trenul spre Brașov, iar de acolo, un altul urma să ne ducă spre destinația finală unde ne aștepta deja echipa de la asociația Go Free.

Pentru o primă experiență cu CFR, am putea spune că a fost o călătorie plăcută, deși cam zgomotoasă și, cu siguranță, obositoare. Aveam la dispoziție doar un weekend și eram hotărâți să recuperăm orele pierdute pe drum.

Pentru mulți dintre noi, Sfântu Gheorghe era un oraș necunoscut, despre care majoritatea nu aveam prea multe informații, în afară de faptul că aici trăiește și o comunitate mare de maghiari. Ne-am cazat aproape de centru, la o pensiune în care, alături de noi, își petreceau nopțile încă câteva familii de refugiați din Ucraina.

Ziua următoare a început devreme, cu discuții despre poveștile pe care le auzim mereu de la bunici, părinți sau rude despre perioada comunistă, istorii personale din viețile lor, pe care ni le transmit într-un fel sau altul nouă, celor mai tineri. Le-am colectat de la toți cei prezenți și am găsit multe puncte comune. Discuții despre oameni forțați să accepte locuri de muncă în alte orașe, departe de rude, cozi la pâine, alimente raționalizate, imposibilitatea de a cumpăra lucrurile pe care ți le doreai, proprietăți confiscate, cenzura etc. 

De la ora 10:30, urma să comparăm aceste povești cu cele din Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste din Sfântu Gheorghe. Era șansa noastră să aflăm mai multe despre cele întâmplate în timpul regimului comunist din România, înainte de anul 1989, o perioadă care mi s-a părut mereu sumbră, anevoioasă și dificilă, de care majoritatea evită să ne vorbească. La școală, la orele de istorie se trece mult prea repede prin acest capitol sau chiar deloc, la fel cum se întâmplă și în societate. Și nu pot să nu mă întreb, care este cauza care încă împiedică aceste discuții?

Domnul Puskás Attila ne-a așteptat în curtea interioară a Casei Memoriale și ne-a fost ghid. Cei peste 90 de ani i se puteau citi pe față. Am remarcat privirea blândă a ochilor lui mici, iar obrajii încă erau roșii. Purta la el o geantă în care, aveam să aflăm mai târziu, își ține și aparatul de fotografiat. Am coborât scările la subsol, ținându-ne după domnul Puskás care a luat-o înainte, sprijinindu-se de bastonul său. În timp ce coboram scările m-a cuprins curiozitatea, dar și o stare de neliniște – urma să aflăm istoria întunecată din încăperile reci. 

Camerele reconstruiau pentru noi, ca într-un puzzle, tot procesul prin care oamenii au ajuns să fie victime ale regimului comunist. Unul dintre ei era chiar ghidul nostru de azi, domnul Puskás. Am putut observa cum erau tratați deținuții politici din momentul interogării, până la viața trăită în închisoare, cu abuzurile și lipsurile ei. Am studiat atentă camerele pe rând, până când, într-o fracțiune de secundă, inima mi-a tresărit simțind o atingere la piciorul drept. Am rămas nemișcată, iar o secundă mai târziu am răsuflat ușurată la auzul unui mieunat pierdut. O pisică obișnuită cu vizite ne-a întâmpinat pe toți cu chef de joacă.

Principala cameră pe care am remarcat-o a fost camera interogatoriu, cu un birou pe care era așezată o pereche de ochelari cu lentilele vopsite. Pentru a nu vedea traseul pe care era dusă spre locul anchetării, persoana arestată era obligată să poarte ochelari. Un scaun fixat în podea, pentru a nu putea riposta, și o lampă puternică făceau parte din decorul cu care erai întâmpinat de către anchetator. 

În Casa Memorială, a fost amenajată și o celulă obișnuită. Două paturi suprapuse, cu cadru din fier, ocupă aproape în întregime spațiul celulei. Câteva uniforme ale deținuților personalizează spațiul prin care pătrunde lumina pe o fereastră mică, prevăzută cu gratii de fier și obloane din șindrilă. Drept pedeapsă, uneori, obloanele erau trase vara, astfel încât aerul nu mai circula și căldura era insuportabilă. 

Celula de izolare era o cămăruță fără lumină și fără încălzire. Folosită ca o celulă de pedeapsă, cei care ajungeau aici primeau o felie de pâine pe zi, iar paturile erau fixate în perete ziua de gardian, și puteau fi folosite doar noaptea. De multe ori, cei pedepsiți erau legați la mâini și la picioare cu lanțuri groase. Pe lângă aceasta, în unele penitenciare a existat și celula „neagră”, un spațiu de dimensiuni mici, cât un dulap. Uneori, în acest spațiu îngust, erau închiși și doi deținuți, obligați să stea mereu în aceeași poziție, în picioare.

Trecând dintr-o încăpere în alta, domnul Puskás Attila ne-a povestit ce a trăit în perioada comunismului. Acesta era profesor la Dănești înainte să fie închis. Îi plăcea să scrie poezii. Într-o zi, când se afla la o nuntă, la insistențele celor din jur a recitat una dintre poeziile sale. Informațiile au ajuns la Securitate, care a găsit poezia mult prea revoluționistă, și astfel a fost condamnat. A primit 20 de ani, iar ulterior i s-au mai adăugat 10 ani. Avea 28 de ani când a ajuns în pușcărie, și doar o lună de la căsătorie. După ce erau condamnați, exista o presiune pe familiile deținuților să divorțeze. El ar fi acceptat divorțul, însă soția s-a opus și l-a așteptat până în momentul eliberării. A fost închis la Gherla, la o fabrică de mobilă. Ne spune că aici aveau o normă de îndeplinit. Dacă îți făceai norma de muncă, puteai uneori să trimiți cărți poștale acasă, pentru a primi alimente și alte produse necesare (slănină, miere, bomboane, pastă de dinți, hârtie pentru scrisori). Munceau 12 ore în schimburi, două schimburi, apoi a fost redusă munca la 10 ore, respective 8 ore. Pe un perete din Casa Memorială sunt imprimate câteva cărți poștale și mesajele lor. Ca să fenteze sistemul, uneori deținutul menționa în semnătură sau în adresă cuvinte în limba maghiară care desemnau obiecte ce nu erau permise în închisoare, ca de exemplu o poză cu familia, o pereche de cizme de cauciuc nr. 42, tutun. 

În cea de-a doua zi, pe un vânt pătrunzător și un soare cu dinți, l-am cunoscut pe domnul Török József, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din județul Covasna. Ne-a întâmpinat alături de soția lui, bucuroși să vadă încă un grup de tineri dornici să-i cunoască trecutul. Ne-am întâlnit în Parcul Memorial ’56, care se află peste drum de Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste, numit în memoria celor care au fost solidari cu revoluția din Ungaria. Totodată, aici se află 12 pietre pe care sunt inscripționate numele a 12 localități, unde au fost judecate victimele din ’56. 

Domnul Török a fost condamnat la 12 ani de închisoare, din cauza unei discuții pe care a avut-o cu niște prieteni. A descoperit mulți ani mai târziu că a fost trădat din păcate de foarte mulți prieteni.

A fost arestat la Târgu Mureș și condamnat disciplinar la Aiud. La Aiud erau două fabrici, cei care aveau mai puțini ani erau duși la agricultură. Domnul Török József ne-a povestit că, din fața celulei și până la fabrică erau 300 metri și trebuia să „bați” pasul, iar dacă nu mergeai bine ajungeai la izolator. În agricultură, dacă găseau gardienii o ceapă căzută pe jos sau ascunsă de deținuți, primeai 10-15 zile de izolare. Cei care efectuau norma puteau să primească un pachet de 5 kg, de la rude. În plus, o data la 3 luni, dacă munceau primeau o carte poștală pentru a le scrie rudelor. Puteau trimite cartea poștală dacă era scrisă conform regulamentului, însă nu aveau voie să și primească răspuns înapoi.

În anul 1968 a apărut o lege nouă, iar pedeapsa i-a fost redusă cu 26%, astfel a executat doar 9 ani din pedeapsa inițială. Soția l-a așteptat până a ieșit. 

În prezent, în România mai trăiesc aproximativ o mie de foști deținuți politici. Pandemia și-a lăsat amprenta și asupra lor, iar numărul celor în viață este acum incert.

În urma vizitei am realizat că este foarte important să aflăm istoria și de la oameni care au trăit-o, nu doar din cărți, și să apreciem libertățile pe care azi le avem. Deținuții politici duceau o viață foarte cruntă. Mă simt privilegiată că trăiesc într-o societate în care pot să îmi exprim opinia, am drepturi și pot să mă bucur de prezent, chiar și așa, cu incertitudinile lui, într-o democrație imperfectă. 

Întrebați ce le-ar transmite tinerilor din ziua de azi, gazdele noastre ne-au răspuns pe rând. 

 „Le-aș transmite cu, cuvintele puține pe care le am din limba română, că e importantă întotdeauna dreptatea și să te simți mulțumit.”, au fost cuvintele împărtășite de domnul Puskás.

„Tinerii să fie deschiși, să încerce să studieze ce a fost în trecut, să fie cu coloana vertebrală. Să nu cădem în capcana trecutului.”, sunt cuvintele domnului Török, pe care le iau acum cu mine mai departe.

Material realizat de Anamaria ALDEA și Ciprian STANCIU în cadrul proiectului “Stăm cu ochii pe democrație” implementat de Asociația Go Free în parteneriat cu Grupul de Inițiativă Slimnic 2022, prin programul Corpul European de Solidaritate.

Fotografii: Ciprian Stanciu, Mihai Panțiru; Editor: Andra Camelia Cordoș