Török József: „Tineretul să spună ce gândește […]. Democrația trebuie păstrată”

Posted on June 21, 2021 by Simona Militaru

  

„Democraţia perfectă, am ajuns să cred, s-ar putea de fapt să nu existe şi nu va exista, dar asta nu înseamnă că nu putem progresa către ea sau că ce există acum nu poate dispărea. Din acest motiv, sunt mai convinsă ca niciodată că întrebări precum ce este democraţia – şi, mai important, ce ar putea fi – sunt cele pe care trebuie să le punem constant.”
 Democracy may not exist, but we’ll miss it when it’s gone – Astra Taylor

Ai intrat pe Facebook sau Instagram şi ai dat scroll, scroll şi iar scroll. Apoi, la un moment dat te opreşti, un anunţ îţi captează ochii pentru câteva secunde. Este un share dat de o amică, în care îşi invită cunoscuţii să participe într-o documentare din cadrul unui proiect numit „Jurnalism Creativ pentru Democraţie”. Îţi spui: „ce fain, uite că se plimbă. Bravo ei că are timp. M-aş duce şi eu, dar am alte griji/atunci am concediu/ e un party la care vreau să ajung fix atunci. Oricum, deja avem democraţie, de ce mai trebuie articole despre asta? Să scrie, mai bine, despre ceva mai important, despre corupţie, lipsuri şi nevoi din societate!”

Ei bine, drag cititor, mi-aș dori să nu îți pui și tu această întrebare. Însă, dacă totuși ți-a trecut prin gând, te provoc să rămâi cu mine până la final și, poate, te vei răzgândi. Nu pentru că întrebarea ar fi greşită, ci pentru că te poate trimite pe o potecă a nepăsării prin care şi eu am trecut, şi mi-a fost greu să renunţ la ea.

Documentarea de la Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste, în Sfântu Gheorghe, a fost un nou pas spre cunoaşterea unei istorii despre care nu ni se zice multe, dar care nu este deloc îndepărtată.

Am fost întâmpinaţi de domnii Török József (77 de ani) şi Puskás Attila (91 de ani), membri ai Asociației Foştilor Deţinuţi Politici din Judeţul Covasna. Cei doi ne-au întâmpinat cu entuziasm, ieşind pe rând din micul birou al Asociaţiei. S-au bucurat să vadă din nou în curtea lor, după o vreme îndelungată, încă un grup de tineri încărcați cu multe întrebări.

Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste din România s-a născut în 2014 pentru că „după revoluţie, foarte mulţi spuneau că era mai bine în timpul comunismului pentru că foarte mulţi nu ştiau ce s-a întâmplat în acel timp, mai ales tineretul”, ne spune domnul Török înainte să ne conducă în subsolul clădirii: „Mă duc eu înainte, să nu vă fie frică”.

La final ne urmează și domnul Puskás, coborând încet scările în urma noastră. Cei doi ne-au purtat printr-un lung dialog prin toate încăperile Casei memoriale, printre materiale care spun poveşti despre viaţa sub dictatura comunistă din România şi istoria unor grupări condamnate pe nedrept, din diferite motive.

Am fost ghidaţi pas cu pas printre exponatele Casei Memoriale, ascultând descrieri despre grupuri ţărăneşti care au vrut să facă „răzmeriţă” şi despre micii burghezi care au fost deportaţi în 1948. Au fost „duşi în câmp, în Bărăgan sau în Dobrogea, şi vedeţi în ce hal au trăit”, ne spune domnul Török în timp ce privim fotografiile cu adăposturi improvizate. „Aceşti oameni s-au opus colectivizării şi, deci, din cauza asta, ei au fost ridicaţi noaptea, ridicaţi, puşi în dubă şi duşi, fără să poată lua cu ei nimic. (…) Cei care s-au opus colectivizării au fost declaraţi chiaburi şi ori au avut domiciliu obligatoriu acasă, în propria lor gospodărie, ori au fost strămutaţi, duşi în diferite localităţi. Mare parte dintre ei au fost duşi de aici, din Covasna, în Dobrogea şi în Bărăgan.”

Alţi țărani, care s-au opus colectivizării, au avut o soartă diferită; printre aceștia se aflau două mame împuşcate, îngropate la comun de către securitate, lăsând în urmă șapte copii fără părinți. Alţi tineri au fost împuşcaţi de Securitate, fără proces, unii doar pentru că „îi ajutau din când în când pe cei fugari”. Mame, soţii, fraţi, surori şi copii de fugari au fost permanent sub urmărirea Securităţii, o bună parte trecând prin multiple anchete, vieţi îngreunate şi izolate în societate pentru că erau rude cu „bandiţii”.

Au fost menţionate şi o serie de documente despre cei care, în anii ‘50, s-au opus regimului comunist sau au solidarizat cu revoluţia din Ungaria (din ‘56), printre care profesori de la Universitatea Bolyai din Cluj şi grupul domnului Puskás din Miercurea Ciuc.

La un anumit punct, ne-am oprit lângă un panou înspre care domnul Török a arătat râzând amar: „Aicea sunt eu”. „Am lucrat la Gălăuţaş ca maşinist în industria lemnului; am terminat o şcoală profesională şi între timp am terminat şi liceul seral. După ce am terminat la seral, am şi dat la facultatea din Bucureşti unde am şi reuşit, dar, între timp, am fost arestat. De ce am fost arestat?”, se opreşte, căzând uşor pe gânduri. „Ne-am exprimat o serie de nemulţumiri față de ceea ce s-a întâmplat pe acele timpuri, (…) trebuia să defilez şi aşa mai departe (…), n-aveai voie să mergi în străinătate, nu-ţi dădea paşaportu’… Din aceste motive, ne-am întâlnit de mai multe ori, cu toate că nu am făcut nu știu ce, decât așa, în discuții. Că pe urmă, de-abia am început aceste discuții, deja ne-a parvenit că Securitatea ne urmărește. N-am mai continuat cu organizația, am plecat la București și după 2 luni am fost arestat acolo. Nu am mai avut voie să dau examen la nicio facultate. Nu numai facultate, dar nici cel puțin maistru nu puteam să fiu… No, asta despre mine”, încheie cu un aer împăcat al omului care a trecut prin toate.  

Ajungând la finalul poveștii sale, domnul Török îl invită pe domnul Puskás să continue despre el, dar acesta îi răspunde simplu: „Povestește tu că eu n-aș putea”.

„Domnul Puskás a fost un tânăr profesor la Miercurea Ciuc pe acele vremuri şi, ca în toate clasele sau școlile, mai sunt tineri care încearcă să mai scrie poezii şi așa mai departe. Şi copiii (…), orice problemă aveau, îi spuneau domnului Puskás. Şi au fost aceste poezii pe care el le mai discuta cu elevii, da’ nu erau nu știu ce versuri… dar, bineînțeles, în tinereţe fiecare mai e revoluționar așa, nu?! Ca de obicei… Au fost poezii care au avut și gustul revoluţionarului pe care Securitatea pân’ la urmă le-a depistat. Domnul Puskás a fost din cauza asta condamnat, pentru că n-a reuşit să educe elevii în stilul în care trebuia să o facă, în stilul comunist. Şase profesori au fost condamnaţi şi cinci elevi [n.r. din Miercurea Ciuc]. Domnul Puskás avea condamnare de 20 de ani.”

În memoria celor care au solidarizat cu revoluția din Ungaria, în Sfântu Gheorghe a fost deschis și Parcul Memorial ‘56, aflat la câţiva paşi de Casa Memorială. „Mare parte erau studenți sau tineri de aici din România”, a continuat domnul Török.

Mergem mai departe şi ajungem la o secțiune cu note informative. „E foarte, foarte dureros că au fost foarte mulți deținuți politici care erau informatori. Deci mâncau aceeași porţie de turtoi sau din aceeași mâncare din mizerie și au fost în stare… Probabil că aveau impresia că vor reuși să se elibereze mai devreme, dar, din păcate, nu. Aicea, un fost coleg de-al meu scrie că (…) în casa părintească de la Sărmașu (…) se afla ascunsă dinamită. Vă dați seama că Securitatea s-a dus acolo la părinți și a scotocit prin toată casa.” 

Pe un alt panou sunt afișate cărțile poștale trimise acasă de deținuții politici. Aveau voie, în mare, o dată pe an să trimită câte una (sau două, dacă îndeplineau o normă de muncă). Aveau voie să scrie doar câteva cuvinte – „sunt bine, sănătos”-, fără a se plânge de condiţiile în care erau ţinuţi. Unii deținuți au reușit, totuşi, să păcălească sistemul, adăugând în maghiară lucrurile de care aveau nevoie.

„Nu aveai voie să ai asupra ta nicio bucăţică de hârtie. Când primeai pachetul, tot ce primeai, unt sau slănină, tot, tot, tot îți puneau într-o pungă, fără să fie împachetate. Deci era o mizerie extraordinară”.

Următoarele încăperi pe care ni le prezintă sunt replici din închisori comuniste. Printre acestea, o zarcă, unitate de izolare pentru cei care creau probleme sau „se uitau urât”, dar şi o replică pentru „Neagra”, o binecunoscută celulă fără ferestre în care deţinutul putea fi ţinut câteva zile.

Întrebat cum a rezistat atâta timp într-o închisoare comunistă, domnul Török a răspuns simplu „Păi, întotdeauna omul se gândeşte în viitor și (…) am încercat să ne menținem totdeauna tare”. 

„S-a constatat că regimul comunist a dat greș, iar tineretul de asta poate acum să trăiască liber, nu mai trebuie să aibă frică de acel regim pe care l-am trăit noi în vremea aceea. Deci, [tineretul] să fie curajos, să spună lucrurile așa cum le gândește și democrația… democrația trebuie păstrată. Noi spunem că trăim într-o democrație… într-adevăr, e un fel de democraţie, da’ această democraţie, cel puțin din punctul meu de vedere, nu e ceva care să-mi placă. Da, s-au schimbat lucrurile, dar și pentru tineret nu mai e cum ar trebui sa fie cu locurile de muncă, cu toate problemele astea sociale. Dar tineretul trebuie să ia aceste decizii”, a încheiat domnul Török.

La final de tur, am intrat într-un joc al imaginaţiei mele: „cum ar fi dacă?”. Cum ar fi dacă nu aş avea voie să întreb, să cercetez şi să spun ceea ce cred? Cum ar fi să fiu aspru pedepsită pentru versuri care nu sunt aprobate de cei care îmi conduc ţara şi societatea? Am revenit în prezent, spunându-mi că nu o să mi se întâmple aşa ceva. Și, chiar dacă multe lucruri se întâmplă acum în România și în lume, dintre care unele seamănă prea tare cu acel „cum ar fi dacă?” trăit de ghizii noștri de azi, am învățat ceva important. Democraţia o facem noi, oamenii obișnuiți. Prin vigilenţă, prin mobilizare, prin acțiuni responsabile care protejează drepturile tuturor la libertatea de a fi și de a gândi, precum şi egalitatea de şanse. Până la urmă, democraţia o practicăm zilnic.

Fotografii: Simona Militaru

Activitate de documentare realizată în cadrul proiectului Jurnalism Creativ pentru Democrație, coordonat de Asociația Go Free, implementat cu sprijinul programului Corpul European de Solidaritate.