România pe care eu nu am cunoscut-o

Posted on June 14, 2021 by

share on facebook   

Un beci transformat într-o casă memorială de care nu multă lume știe. Pașii mei coboară treptele pe un culoar îngust și privirea mi-e surprinsă de fotografiile în alb-negru, agățate de pereți. Când ajung jos, la baza scărilor, o hartă a gulagului românesc îmi indică într-o imagine o realitate dintr-o Românie pe care eu nu am cunoscut-o, cu lagăre de muncă forțată, închisori ale morții, centre de exterminare, azile psihiatrice, lagăre de deportare și gropi comune. Râmnicu Sărat, Pitești, Aiud, Poarta Albă, Făgăraș, Cluj și multe alte locuri din țară sunt prinse într-o hartă a memoriei. Îmi dau seama că nu a mai ajuns niciun vizitator aici, dinainte de pandemie.

Despre Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste din România am aflat pentru prima dată cu vreo lună în urmă. La fel de surprinsă de existența ei a fost și A., o cunoștință care s-a întors recent acasă, în Sfântu Gheorghe. Azi am ajuns aici împreună cu mai mulți tineri interesați să-i cunoaștem povestea. 

Ghidul nostru de azi este domnul Török József, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Județul Covasna. Alături de el, domnul Puskás Attila, în vârstă de 91 de ani, a venit să ne întâmpine și să ne confirme prin prezența lui că adevărul e cel pe care-l găsim înscris pe pereții încăperilor din subsol.

O casă e locul unde păstrăm cele mai importante lucruri pe care le avem, chiar și atunci când povestea spusă e una despre comunism. Ascult istorii cu nume și prenume și date exacte despre oameni care și-au pierdut viața sau ani din viață într-o Românie în care un singur om făcea legea. Cea mai mică abatere te putea băga în închisoare. Erai judecat pentru lucruri care acum, nouă ni s-ar părea banale. Cel mai trist lucru era că nu conta ce ești: mamă, copil, tată, fiu, fiică, dacă te opuneai colectivizării sau gândeai diferit, tot ce puteai să speri era să nu mori în acest sistem pentru care drepturile tale și viața ta nu erau importante.

Până și sistemul de învățământ era controlat. Nu aveai voie să schimbi sub nicio formă structura predării, materia, fiindcă era făcută în așa fel încât să creeze adepți ai comunismului, cetățeni care să fie controlați cu ușurință. Un profesor a fost închis pentru că poeziile pe care le discuta cu elevii lui au părut periculoase celor care controlau societatea. Acest profesor este chiar domnul Puskás, pe vremea aia, doar un tânăr de 20 și ceva de ani. Vrând să schimbe ceva, să învețe elevii într-un mod diferit, a ajuns să fie pedepsit pentru asta. În total 5 profesori și 6 elevi din Miercurea Ciuc fiind condamnați la 20 de ani de închisoare. Acum școala e diferită, regulile s-au schimbat, profesorii și elevii au mai multă libertate de exprimare.

Uneori este nevoie să vizităm o astfel de casă a memoriei pentru a ne da seama ce putere avem acum, câte putem schimba prin ceea ce facem și ce spunem. Azi putem face asta fără să fim închiși, fără să fim acuzați pe nedrept și fără un proces injust. Eu nu am realizat până acum cât sunt de norocoasă, la câte lucruri am acces, câte drepturi am. Pot să primesc un pachet de la bunica sau de la rude fără să-mi fac griji că acesta va fi controlat, pot să trimit scrisori în care să exprim ceea ce simt, ceea ce vreau să spun. Acum că lucrurile s-au schimbat, iar drepturile noastre fundamentale sunt respectate, poate le vom mulțumi celor dinaintea noastră că au îndurat aceste vremuri prin luptă și dorință pentru dreptate și cunoaștere. Chiar dacă suntem tineri, putem să trăim democrația într-un mod responsabil. Istoria aceasta a abuzurilor să nu rămână pentru noi o enigmă.

Fotografii: Laura Nagy, Simona Militaru

Activitate de documentare realizată în cadrul proiectului Jurnalism Creativ pentru Democrație, coordonat de Asociația Go Free, implementat cu sprijinul programului Corpul European de Solidaritate.

Leave a Reply