Muzeul comunității din Sânpaul – o poveste despre oameni care adună

Posted on February 21, 2020 by

share on facebook   

Învățătorul Gusti ne deschide cu entuziasm ușile Muzeului Etnografic din Sânpaul la a cărui înființare au participat elevii de la Școala Ioan Alexandru din localitatea cu același nume. În rol de curator al muzeului, acesta ne invită să intrăm într-o lume cu obiecte adunate la orele de istorie pentru a surprinde particularități ale locului, tradiții și meșteșuguri. Învățătorul Gusti evocă momentele de început ale acestei inițiative care și-a găsit loc în Căminul Cultural din Sânpaul, cu sprijinul Consiliului Local și participarea localnicilor.

,,Acum doi ani am înființat acest muzeu. Un proiect de învățare în serviciul comunității, marca Fundația Noi Orizonturi și Cluburile Impact, dar ideea era veche. Eram acum 20 de ani învățător în Berindu și, la ora de istorie, le-am zis copiilor: <<Dacă aveți pe-acasă un obiect pe care nu îl mai folosiți, voi sau părinții voștri, aduceți-l la școală și arătați-l!>>, majoritatea vaselor au fost lăsate în râpă la cruce, unde se aruncă gunoaiele, de niște localnici care își renovaseră casa. Chiar dacă au defecte, sunt ciobite și unele nu au fund, omul își poate închipui întregul care era. Aici o să mai aducem lucruri. Uneori, la orele de istorie, la clasa, le ceream copiilor: dacă aveți vreun obiect și nu îl mai folosesc, puteți să îl aduceți, să îl arătăm și celorlalți copii. În timp, am adunat în sala de clasă prea multe, încât nu mai încăpeau. Aici ați văzut două albume cu unele cusături făcute la școala din Berindu la orele lucru manual, s-au mai pierdut din ele; […] le-am găsit și am zis că e păcat să se piardă, să se arunce. Așa am început să adunăm diferite lucruri.

Am avut oportunitatea alături de Clubul Impact să facem un proiect de învățare prin serviciul în folosul comunității. Copiii au agreat ideea, am exersat la Cluburile Impact. Învățăm multe. Am învățat și să argumentăm, să mergem la Primărie, să obținem un spațiu pentru respectivul muzeu. Ei au zugrăvit, au făcut curățenie. Avem dovezi fotografice și nu sunt regizate. […] Ei au argumentat în fața Consiliului Local. Chiar se împingeau unul pe altul – <<Cine prezintă?>>. Cei de clasa a VII-a au împins în față o fetiță de clasa a IV-a care îmi era elevă, și noi începusem argumentarea la ora de limba română. Având emoții, de pe foaie citea mai greu și am zis că <<pune foaia la spate și spune cum mi-ai spus tu>>. Am încercat și la întâlnirea Impact să simulăm o astfel de întâlnire. Eu am făcut-o pe contra, zic <<eu sunt consilier local și eu nu sunt de acord cu ce vreți voi să faceți, argumentați-mi>>. S-au descurcat extraordinar. Fără foaie, fata i-a convins pe membrii Consiliului Local. Noi încercasem înainte să identificăm un spațiu și să îl cerem de la Primărie. […]

Copiii știu (de muzeu – n.a.). E trist că nu știe comunitatea. În Căminul Cultural se organizează mese la înmormântări. […] Eu locuiesc în satul Berindu, care e la 8 km. […]Deși nu sunt localnic, o să vin la înmormântări și o să îi îndrum pe oamenii în vârstă să vadă ce am făcut aici. Așa, o să obținem și alte obiecte, o să întregim colecțiile. […]

Intenționăm să refacem etichetele și să scriem pe ele fiecare de unde am luat-o. Am adus eu câteva obiecte, am primit de la doi colegi, învățători localnici, și au adus copiii. E greu acum să vă spun eu exact fiecare obiect de unde l-am primit, dar ne vom împrospăta memoria și o să punem etichete. Atunci probabil că oamenii, văzându-și numele scrise, o să fie mai atașați. Trebuie să îl prezentăm (muzeul – n.a.). L-au văzut părinții acum doi ani, l-am deschis cu o zi înainte de serbarea de Crăciun și atunci i-am trimis pe părinți. Nu toți, aveam vecini care nu l-au vizitat. În urmă cu un an și jumătate, la zilele comunei, noi am cântat niște cântece patriotice. Era Centenarul și primarul ne-a introdus și a trebuit să îi amintesc că lumea poate să viziteze și mini-muzeul nostru. […]

Avem obiecte specifice zonei. Mai puțin ce ați văzut cadourile primite de la aborigeni din Australia. Noi le-am dăruit lor o pictură pe sticlă făcută de copii. I-a impresionat, am avut două mărțișoare primite cadou de la colege de ale mele din județul Bihor. Le-am dăruit cu drag, fiindcă am văzut că le plăceau. Confecționasem eu două mărțișoare, în alb și roșu. Avem aici câteva icoane care au fost într-o biserică din Berindu până în urmă cu vreo 6-7 ani. Atunci, biserica din Berindu s-a repictat, au înlocuit și iconostasul și icoane care existau acolo. Am vorbit cu preotul și Consiliul Parohial. Le țineau într-o șură, undeva prăfuite. După ce le-am explicat, au agreat ideea să fie expuse în clipul de prezentare al muzeului nostru. […] Au fost bucuroși să ne dea aceste obiecte că să fie văzute de mai multă lume. Avem două sfeșnice, icoane. […] Am cumpărat substanțe ca să tratăm lemnul împotriva cariilor. Periodic, vin aici și stropesc cu insecticid contra moliilor și alte insecte dăunătoare.

Avem o linie tehnologică de producere a țesăturilor și chiar le povesteam elevilor, de clasele a II-a și a IV-a, că fiecare femeie producea pentru familia ei hainele necesare. Copiii s-au distrat atunci, au auzit expresia <<îți merge gura ca o meliță>> Asta e melița. Asta e una dublă, că pentru soacră și noră, ca să poarte un dialog constructiv. Aici erau fărâmițate tulpinile de cânepă, după ce ea era culeasă și pusă la topit. De la cânepă se folosea doar coaja, acele fibre. Prima dată se obțineau câlții, care aveau și resturi de tulpini. Apoi o pieptănau, cădeau bucățile de tulpini și rămâneau fibrele. Apoi, aveau un pieptene mai des care producea astfel de fire. Din ele se făcea caierul, care se punea pe furcă și, cu degetele, răsuceau acest fir și se punea pe fus. Același lucru se făcea și din lână. De pe fus, firele erau puse pe rășchitor și făceau sculuri, care erau luate și puse pe vârtelniță și transformate în gheme. Ghemele erau puse în acest coș și făceau țevi pentru război. Țeava cu firul se punea în suveică. Momentan nu avem urzoi, că să urzeasca firele și să aibă neveditura. Avem o grămadă de ițe, cu ele se obținea acest model la război. Suveica intră printre fire și apoi se bătea țesătură că să devină mai fermă. Obțineau fețe de pernă, păretare care se puneau pe perete. Avem o promisiune de la o femeie din Berindu, care vrea să îi învețe pe copii cum se țesea. Așa l-am și gândit – ca un spațiu interactiv. Războiul nu este momentan funcțional, pentru că l-am făcut din mai multe bucăți. Primisem de la un coleg, le avea de la mama lui, cu gând să mai țeasă. Pe când le-am căutat și le-am scos de acolo, erau deja mâncate de molii, încât nu le-am mai putut folosi.

În ceea ce privește linia tehnologică, nu cred că o mai moștenesc mulți. Cred că există în fiecare pod câte un sul cu fire, dar cei care au rămas și l-au moștenit nu sunt sigur că mai știu să îl folosească. Ce am primit aici era pe bucăți. Când eram copil, mama mea s-a ocupat cu așa ceva, țesea pentru bani, pentru zestre. Mama avea talent la tricotat, la țesut. Eu și fratele meu stăteam de-o parte și de alta, o ajutam cu câte un fir ca să meargă mai repede treaba. Dacă în zona noastră nu se mai păstrează obiceiul de a țese… e păcat.

Le-am arătat copiilor ce foloseam înainte să avem curent: aveam lampă cu clop, se putea agăța de tavan sau pune pe masă. […] Copiii au adus multe obiecte. Colegul meu care se va pensiona mi-a dat această lampă, a fost făcută acum 60 de ani, nu are sticlă și nici nu voi mai găsi una ca cea care lipsește.

Avem aici și fiarele de călcat, tăvi din tablă pentru copt pâine și prăjituri. Pâinea o mai coceam și pe frunze de varză. Aici e lopata cu care se introduceau pâinile în cuptor. Nu știu dacă mai există cineva ca să poată să confecționeze. Acum mergem și luăm tigăi cu teflon și ne batem la supermarket pentru ele. Oală din lut pentru sarmale era legată cu sârmă că să nu crape la fiert. Pentru că aveau mobilă mai puțină în case, vesela și ustensilele se puneau pe lingurar. Aici avem ustensilă pentru bulion. Copiii, când au văzut ustensila pentru mujdei, au zis: <<Cât usturoi puteau să mănânce o dată?>>. Avem și pentru răzălit varză, și pentru făcut cârnați. Totul era făcut cu efort în acele vremuri. Farfuriile le atârnau pe pereți. Sigur că cele cu flori frumoase erau folosite doar la sărbători, dar aveau și unele mai puțin ornate pentru mâncarea de zi cu zi.

Dincolo avem boluri din lut, în care își duceau apă; pe aici se umple și pe aici se bea apa. Majoritatea aveau și două-trei biluțe de lut ars înăuntru, care prin mișcare, curățau fundul de mâl, de depuneri, erau gândite. Fedeleșul se putea duce de toarta asta la mână. Vrem să aducem porumb și să le arătăm oamenilor cum se luau boabele cu frecătoarea. Cupa asta era probabil pentru măsurat făină. O să aducem și coasă și alte lucruri.

Înainte de apariția combinelor, grâul îl coseau, îl adunau în snopi și îl legau. Apoi, la început, foloseau un fel de nunceag, numit „umblăcei”, legat la capete, cu care băteau spicele de grâu să cadă boabele. După aceea o învățat că-i mai ușor să împrăștie snopii și să fugărească niște cai legați cu frânghie peste spice. Apoi a venit batoza și combina. Aici avem o furcă pentru scos cartofi, o seceră, potcoave pentru cai, pentru măgari, ultimii erau folosiți pentru transportul laptelui de oaie. Nu știu dacă o să mai găsim potcoave pentru oi sau pentru bivoli, cei de tracțiune erau potcoviți ca să nu li se roadă copitele din cauza pietrelor. Mai este un clopot din alamă și unul din tablă, se puneau la oi, la vaci, la boi, chiar și la cai. Avem aici juguri pentru boi, avem și car, dar el nu încape. La jug era agățată o oiște lungă, și aici era agățat plugul cu niște cuie de metal, ca să tragă boii. Ăsta pare nimerit din greșeală aici, se numește bătălău. Era folosit pentru floarea-soarelui, loveai și semințele cădeau. Acolo avem două furci din lemn. O să avem nevoie și de greblă, de coasă, să putem lucra. Aici avem un calapod, când nu mai purtau cizmele, sătenii puneau așa ceva în ele, să nu îi strângă în iarna ce urma. Aici e jilăul pentru netezit suprafețele din lemn; două ghesle- una mai lată, una mai îngustă, pentru cioplit în lemn, se putea folosi și pentru scos cuie sau pe post de ciocan, 3 în 1; cleștele sau <<harabăul>> -în urmă cu vreo 6 ani am făcut un curs la Facultatea de Litere și aveam o profesoară din Focșani, ea preda portugheza. Am început să ne întrecem cu regionalisme. Noi i-am zis <<harabău>>, ne-a spus că în zona ei se numește<<gărbedin>>; mai este aici un lacăt, aveai nevoie de o cheie triunghiulară pentru a-l deschide. Aici vedem o coșniță pentru albine. Înainte de inventarea stupilor sistematici, unde poți să îi scoți, să le cureți rama, să îi pui înapoi, albinele din coșniță erau omorâte. Mama îmi povestea că bunica avea așa stupi și, cel care toamna nu avea greutatea unui pui făcut în cuptor în tavă din aia mare, acela nu supraviețuia peste iarnă, nu avea suficientă hrană. Și-atunci era săpată o groapă în pământ, puneau acolo sulf și puneau acolo stupul cu albinele care mureau. Mai avem aici urme de faguri- după ce mureau albinele, fagurii se scoteau și, prin presare, scoteau și mierea respectivă, ceara folosită pentru lumânări.

În colțul acela e lada care se punea în partea din față a carului, puteai pune în ea mâncare, apă și stăteai mânând boii, ăsta e din 1941. Măturoaiele și măturile de mesteacăn erau făcute de cei din comunitatea romă care mergeau prin sate și le vindeau pentru bani sau produse. Eu le-am cumpărat cu bani acum doi ani, când am deschis muzeul. Cuierul ăsta l-am primit, a fost făcut probabil de un vânător pasionat.

Avem aici o imagine care e din 1899. Așa arăta portul pe atunci, asemănător cu cel din zona codrenească. Mama mea îmi povestea că ele au fost trei surori și dintr-un singur crac al acelor izmene, trei fete și-au făcut poale și a mai rămas un lat de pânză. Era risipă de material. Portul s-a amestecat cu cel al maghiarilor. Aici avem rochie cu vizinca, o bluză pentru vreme mai rece și șorț pe deasupra. Pentru vreme mai caldă era rochia cu laibăr, adică avea o vesta în continuarea ei și se purta cu o astfel de cămașă brodată. Cămașa asta cred că are vreo 60 de ani. Mama mea a cusut-o. Aici avem costumele cumpărate de Primărie. Puteți vedea costumații din 1940. Cămașa asta are mai mult de 55 de ani, poate 60, mama mea a cusut-o personal, sigur că rochia, șortul, le-am primit de la un coleg. Am asamblat mai multe lucruri. Aici avem costumele cumpărate de primărie, 6 seturi. Nu sunt specifice zonei noastre.

Acel suman, la origine, era alb. A fost păstrat printr-o șură, s-a prăfuit și moliile și-au făcut de cap în el. Am vrut să îl pun în mașina de spălat, dar m-am temut că se dezintegrează. Am zis: <<Îl las așa, închipuiți-vă albul pe care îl avea>>. Îi țesătură de casă, din lână, cu multe ornamentații, s-a amestecat cu portul maghiar. Avem aici cioareci, pantaloni tot din stofă de lână foarte groasă, și o pereche de cizme. Cu astea, când mergeau la joc și băteau pe podele…. asta-i capra de scos cizmele, pentru că se încălzeau greu. Aici avem „fedeleș”, un băț din lemn, își duceau apă la câmp în el.

Aici avem o zonă pentru copii: un leagăn. El putea fi pus și jos, dar putea fi și agățat la grindă. Eu am fost legănat într-un leagăn înalt, care avea picioare și în partea de jos era rotunjit. O experiență din copilărie: fratele meu plângea și am mers la el și l-am legănat atât de tare că l-am întors, noroc că era legat cu ațele de siguranță de leagăn, îmi povesteau ai mei.

Eu încă îmi amintesc ce jucării aveam pe vremea mea, colecția de aici e incompletă încă. Avem un arc căruia trebuie să îi fac săgeată cum îmi făcea tata; eu o făceam din trestie, cu vârf din soc. Avem și un titirez, noi îi spuneam <<sfârâiac>>, pe ăsta îl făceam din roată de fus. Mai este o păpușă tricotată. Era o stea cu care mergeau copiii la colindat, pe aceea am înnapoiat-o, trebuia să profite de spiritul comercial al Crăciunului de acum. Acesta nu ar trebui să fie cu jucăriile, e un mai de rufe. Hainele erau spălate la pârâu, pe un scaun, cu un săpun, după aceea erau bătute cu maiul ăsta. Apoi erau limpezite. O să aducem și o covată din lemn, în care puneau hainele.

(Pozele-n.a.) cele de jos sunt din arhiva personală. Acolo e un unchi de-al mamei în Primul Război Mondial. Aici sunt tata, bunica, o mătușă și un unchi. Imaginea asta e din anii 50, când mama mea a terminat clasa a VII-a la școală din Mihăiești. Acolo fusese un castel, care, între timp, s-a dărâmat. Aici sunt părinții mei, după căsătorie. Pe celelalte le-am primit de aici, din Sînpaul, de la o fostă secretară a școlii noastre. E posibil ca ea să fie în imaginea asta. Încă sunt multe poze pe care o să le putem expune.

Aici avem poza unui pliant prin care Ioan Alexandru, născut în Topa Mică, a fost declarat cetățean de onoare, din păcate post mortem, și o carte de poezii. Eu am luat contact cu poeziile lui în clasa a X-a, dirigintele de atunci ne citise poezia <<Sfârșitul războiului>> care m-a marcat, după aceea am încercat să aflu mai multe despre el. Aici sunteți voi, care mi-ați promovat de mai demult.

Aici am găsit o carte cu mai multe colinde din zonă. Am mai găsit o carte la străbunicul, despre administrația românească în Cluj, cred că pe la 1937 fusese publicată. Am găsit în ea imagini cu școala din Sumurduc, cu comunitatea din Topa și am zis să o punem aici. Un vechi calendar publicat de Banca Agrară, mi-au plăcut calendarul cooperatorului, calendarul apicultorului, îmi spunea ce pot să fac în grădină, în pivniță, în gospodărie, în vie, merită păstrate. Avem aici două monografii, monografia satului Berindu, monografia comunei Sînpaul. Am cules din comună colinde, sunt aici câteva pagini cu colinde specifice zonei, pe care le-am transmit copiilor și am participat de vreo 13-14 ani la concursuri la Ceanu Mare, la Aghireșu, la Cluj, am câștigat și trofee.”

Și astfel se oprește explorarea noastră în viața comunității din Sînpaul în care trecutul și prezentul și-au dat întâlnire în acest spațiu în care sunt așteptați vizitatori care să aprecieze obiectele, tradițiile, meșteșugurile și strădania tinerilor din Sînpaul de a păstra vie istoria locului păstrată în obiectele de muzeu adunate sârguincios de-a lungul anilor sub supravegherea profesorului Gusti. Muzeul Etnografic din Sânpaul este dovada faptului că, prin crearea și implementarea unui proiect de serviciu în folosul comunității, tinerii din Sânpaul și-au înfipt rădăcinile adânc în comunitatea lor și își aduc contribuția în comunitate prin păstrarea memoriei locului și atașamentul față de loc.

Material colectiv la care au contribuit (fotografii, interviu, transcrieri, editări): Andreea Aștilean; Diana Cataramă; Andra-Camelia Cordoș; Alina Andreea Grigorescu; Miruna Lupaș, Augustin Merdan; Ana-Maria Simerea; Alexandra Maria Sofroni;

Fotografii realizate/informații colectate în cadrul activităților din proiectul “Sânpaul-un sat pentru tineri” implementat de un grup de voluntari Go Free și tineri din satele din comuna Sânpaul, susținuți de Asociația Go Free, finanțat de Corpul European de Solidaritate.

Leave a Reply