Holocaustul comemorat în Șimleu Silvaniei: „uneori ne este greu să ne dăm seama că aceste numere sunt oameni“

Posted on January 29, 2020 by

share on facebook   

Pe data de 27 ianuarie am comemorat Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Au trecut 75 de ani de la eliberarea victimelor Holocaustului din tărâmul morții, moment istoric important pentru omenire și la care reflectez. Cu o zi înainte, duminica, am ajuns pentru prima dată în sinagoga din Șimleu Silvaniei, un lăcaș de cult evreiesc unde, din anul 2005, se află Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord.

M-am întrebat în sinea mea din nou și din nou ce este Holocaustul? Ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare naziste este greu de descris, iar pentru supraviețuitori amintirile dureroase rămân niște traume adânci: și-au pierdut familiile pe care nu le-au mai văzut niciodată, au fost tratați inuman, fiind însetați, înfometați, loviți, umiliți, supuși experimentelor medicale chinuitoare, privați de spațiu și libertate, în condiții mizere, ca în final să fie arși de vii sau prin gazare. Pentru persecutorii naziști și susținătorii acestora aceste suflete erau privite și tratate ca „sub-oameni“. Ideea aceasta de a afirma că unii oameni nu sunt oameni, indiferent de cine ar fi aceștia, mă îngrozește, îmi dă fiori.

Holocaustul este rezultatul unor credințe și ideologii care au promovat ura față de ceilalți, considerați „o altă rasă“ și care ar fi cauza tuturor problemelor. Se estimează că Holocaustul a făcut între 5 100 000 și 6 200 000 de morți, dintre care 80-90 % sunt evrei. Alte minorități sau grupuri au fost romi, homosexuali, martori ai lui Iehova, persoane cu dizabilități, prizonieri de război, polonezi etc. Dintre cei 6 milioane de morți, 1 500 000 sunt copii. Această ură a fost promovată de Partidul Nazist, condus de Adolf Hitler, care a profitat de o perioadă de decădere a Germaniei după Primul Război Mondial. Oamenii și-au găsit refugiul în vorbele lui Hitler și au fost orbiți de visul renașterii societății germane. În mare parte, au găsit țap ispășitor pe evrei. Minoritățile nu erau doar oprimate, s-a trecut la epurare etnică prin genocid.

Cât rău au făcut aceste mentalități! În teritoriile aflate sub dominația nazistă, înainte de genocid se numărau 8 000 000 – 10 000 000 de evrei. Cele 6 milioane de victime reprezintă 60 – 75 % dintre evreii europeni. Toți erau duși în lagărele de exterminare și de muncă forțată, cele mai cumplite fiind Auschwitz-Birkenau (1,4 mil. de victime), Treblinka (870 000), Belzec (600 000).

În localitatea Cehei din Șimleu Silvaniei a fost unul din ghetourile de exterminare. Cu ocazia celebrării celor 75 de ani de la încetarea atrocităților naziste, la Muzeul Holocaustului din Șimleu Silvaniei a fost prezent Vasile Nussbaum, în vârstă de 90 de ani, unul dintre puținii supraviețuitori în viață ai Holocaustului, și ne-a vorbit tuturor celor prezenți. El este mărturia vie a celor întâmplate și flacăra ce veghează pentru a se asigura că nimeni de acum încolo nu va mai trăi nimic din ce a trăit el la Auschwitz. Știam despre el că și-a pierdut familia în lagărul de la Auschwitz. Mama sa a fost gazată imediat ce a ajuns, tatăl a fost trimis la muncă forțată, unde a și decedat și singurul care a rămas a fost fratele său mai mic. Cel mai dureros moment a fost cel în care fratele său a fost selectat pentru gazare. El a rămas singur. De atunci și până acum au trecut mulți ani. Ne-a vorbit cu vocea lui caldă pentru a ne transmite un mesajul clar: se tot repetă formula „să nu se mai întâmple așa ceva“, dar aceasta este numai o dorință, ne trebuie fapte. Numai în conducerea totalitară prin dictatură „oamenii care sunt azăvorâți în asemenea condiții“. Tinerii trebuie „să apere cu toate puterile democrația!“ Pentru că numai în democrație „poți să spui părerea ta fără să fii amenințat de închisoare.“ În acest context, cu niște emoții copleșitoare m-am simțit mic.

Vasile Nussbaum, supraviețuitor al Holocaustului

Printre elitele prezente s-a numărat consulul onorific al României în Israel, Zvi Herman Bercovici. El ne-a relatat experiențele povestite de părinții săi în lagăre și la muncă forțată. Tatăl nu povestea, deși fusese la muncă forțată în Ucraina, însă mama îi mai zicea din cele ce s-au petrecut. Cum au fost duși în vagoane de vite, au călătorit 3 zile cu trenul, au fost morți pe drum fiindcă erau transportați fără mâncare și apă. Au coborât cu lovituri la crematoriu. După ani de zile, mama sa a realizat: „fumul acela negru erau familia mea“. Mamei lui i-a fost frică să mai facă copii de teamă să nu se repete, tot ea își amintea de Mengele cum i-a selectat. „L-aș recunoaște“, spunea ea ca dovadă a amprentei pe care i-a lăsat-o. O altă informație pe care ne-a livrat-o dumnealui este că acolo exista un lac, care s-a umplut cu cenușa oamenilor arși. Herman Bercovici a spus că și astăzi evreii sunt amenințați de pericole, de antisemitismul venit din Iran.

Consulul ne-a transmis mesajul care mie mi-a deschis perspectiva asupra evenimentelor: mesajul lui David Saranga, ambasadorului Israelului în România, care, din păcate, a lipsit de la comemorare. Mesajul său a fost următorul: „uneori ne este greu să ne dăm seama că aceste numere sunt oameni […], nepăsarea ne condamnă.“

Suferința a fost enormă. Cele mai afectate de Holocaust au fost Polonia și Belarus, ale căror reprezentanți au fost prezenți la evenimentul de comemorare. Polonia a fost țara în care, în viziunile naziștilor, până în 1956, se plănuia să mai fie doar 3-4 milioane de polonezi, iar aceștia pentru a servi drept sclavi ai coloniștilor germani. Alte măsuri pe care le plănuiau erau să interzică căsătoria pentru polonezi, asistența medicală acordată acestora și, într-un final, să înceteze ca ei să mai existe. Reprezentantul din partea Poloniei la eveniment a fost colonelul Jerzy Jankowski, atașat diplomatic pe problematici de securitate în cadrul Ambasadei Poloniei la București. El a spus că „astăzi este de necrezut cum un om ar putea să permită, din cauza urii, să se întâmple așa ceva.“ În ceea ce privește belarușii, 80% din populație a fost exterminată atunci și s-a refăcut doar după 40 de ani, în anii 1980. Nu au fost eliminați doar evreii, ci și cei care au susținut comunitatea evreiască. Zilele precedente, în Belarus s-a ridicat un monument intitulat „Viața“ în memoria victimelor, iar participanții s-au putut semna într-un copac.

Pentru finalul programului de comemorare, membrii formației Mazel Tov au interpretat cântece pe care evreii le-au compus în lagăre sau le-au luat de acasă și le fredonau pentru a-și alina dorul. Pentru că muzica mereu ne este călăuză în cursul vieții. În mod cert momentul muzical s-a pliat cu sufletul meu de artist.

Este imperios necesar ca pe viitor să ținem minte – și să ne comportăm ca atare – că toți suntem oameni și avem dreptul la viață și demnitate, indiferent de vârstă, gen, rasă, clasă socială, etnie, naționalitate, dizabilitate, religie, orientare sexuală și alte aspecte sociale. Să știm să recunoaștem semnele unei declarații la extincție/genocid și misiunea noastră să fie să combatem discursul instigator la ură. Să înțelegem cum fiecare diferență ne-ar putea face, de fapt, mai puternici și mai uniți. Scriitorul și public speaker-ul Allan G. Johnson, care a lucrat în domeniile sociologiei și studiilor de gen, susține în „The Forest and the Trees: Sociology as Life, Practice, and Promise“ publicat în 2008 în Philadelphia că: „prin comparație cu grupurile omogene, grupurile diverse sunt de obicei mai competente la rezolvarea problemelor care solicită soluții creative“. Iar astăzi îndeosebi ar trebui să fim circumspecți, pentru că avem o mulțime de canale prin care informația de orice fel ne poate fi livrată, pozitivă sau negativă, care ne îndeamnă la ură ori la respect pentru diversitate. În politicile contemporane, discursurile naționaliste (neonaziste, neofasciste) tind să capete teren și să acapareze opinia publică. Pe de altă parte, am credința că faptele naziștilor nu se vor repeta dacă fiecare dintre noi devine conștient de umanitatea celor din jur și acționează împotriva derapajelor democratice care duc la lezarea drepturilor fiecărui om. În prezent, avem acces la mărturiile pe care le-au exprimat victimele Holocaustului și avem responsabilitatea de a nu le uita. Ce am învățat din experința trăită la muzeu va rămâne într-un colț al sufletului meu pentru care mă voi lupta cu orice preț. Și pentru că trecerea timpului șterge amitirile din trecut, vreau să dau mai departe generațiilor ce vor urma un mesaj pe care nu vor avea de la cine să-l audă așa cum l-am auzit eu, din gurile victimelor Holocaustului. Fiecare dintre noi este dator să învețe din greșeli, chiar dacă nu le-am comis noi înșine. Să reflectăm asupra acțiunilor noastre și a celor din jurul nostru. Suntem diferiți, gândim diferit, dar acestea nu justifică ura. Să învățăm să ne acceptăm diferențele fără să îi urâm pe ceilalți. Să nu ne întoarcem la demonii trecutului.

Surse bibliografice:

Johnson, G. A., (2008), The Forest and the Trees: Sociology as Life, Practice, and Promise. Philadelphia: Temple University Press. Ch. 1: The Forest, the Trees, and the One Thing

Material realizat de Andrei Florin David în cadrul proiectului “Școala de Jurnalism Comunitar StReEt”, ediția a II-a, implementat de Asociația Go Free prin programul Corpul European de Solidaritate. Fotografii: Andra Camelia Cordoș

Leave a Reply