Școala romilor din Tinca: “poporul rom poate să se dezvolte dacă mișcarea pornește din interior”

Posted on November 19, 2019 by

share on facebook   

Într-un sat din Bihor, în școala privată așezată în mijlocul comunității din Tinca, copiii romi prind curaj să viseze. Am ajuns în timpul orelor, așa că intrăm mai întâi în sala cu masă ovală unde, aveam să aflăm mai târziu, la final de zi adulții se întâlnesc să schimbe vorbe despre cum s-a desfășurat ziua. Aici copiii intră și ies când doresc, uneori se așează pe scaunul directoarei, îi folosesc telefonul să se joace în pauză sau vin să negocieze ceea ce le lipsește cel mai mult – hrana sau biscuiții din programul național care, în acest început de an școlar, nu au mai ajuns la ei; școala face eforturi să acopere din fonduri proprii golul din stomacul copiilor, asta pentru că își dorește să-i și educe. După ore, dacă nu revin în curtea școlii, unii copii se strecoară tot aici. Pe coridorul școlii ne întâmpină steagul romilor și câteva panouri permanente care vorbesc despre originea, dezrobirea și Holocaustul romilor, dar și lucrări realizate manual de copii și fotografii din proiectul premiat la Gala Tinerilor din Mediul Rural. E Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului, iar aici un astfel de eveniment nu trece niciodată neobservat – timp de trei zile în școală au loc activități cu copii, părinți și alte cadre didactice din județ. Daniela Tütös, directoarea Școlii Creștine Private din Cartierul Romilor din Tinca, ne deschide toate ușile și ne introduce la fiecare clasă, copiilor și cadrelor didactice, oferindu-ne aceeași încredere și libertate de a cunoaște și de a explora școala, pe care copiii o primesc în fiecare zi. La finalul celor două zile petrecute în comunitatea din Tinca, ne-am întors la masa ovală și am stat de vorbă cu Daniela.

Go Free: Pentru cineva care nu a auzit niciodată de Şcoala din Tinca, cum aţi descrie-o pe scurt?

Daniela Tütös: Este o şcoală privată situată în mijlocul comunităţii de romi, e o comunitate de 1500 de persoane aproximativ, o şcoală primară, cu două grupe de grădiniţă, o şcoală în care noi ne propunem să atragem copiii din comunitatea de romi din Tinca să vină la şcoală şi să îi ţinem pe o perioadă cât de lungă în educaţie, dincolo de clasele în care noi lucrăm, adică să îi urmărim pe copiii care vin la noi în şcoală pe tot parcursul studiilor.

GF: De ce o şcoală în mijlocul comunităţii rome din Tinca?

DT: Din cauza unei nevoi. Atunci când s-a gândit acest proiect educaţional în Şcoala Tinca erau extrem de mulţi copii care nu au frecventat şcoala, care nu erau înscrişi în şcoala publică şi care au motivat neparticiparea la şcoală din cauza lipsurilor economice: haine, îmbrăcăminte, alimente şi tot ce au nevoie familiile pentru a-şi întreţine copiii la şcoală. Însă având şcoala aproape de ei, de comunitate, pot răspunde mult mai uşor nevoilor lor. Adică dacă ei vor simţi la un moment dat faptul că nu sunt îmbrăcaţi la fel ca toţi ceilalţi, poți să le arăți că ăsta nu este un impediment pentru a participa la şcoală. Cred că ăsta a fost principalul motiv: să fie şcoala aproape de ei şi să-i primească aşa cum sunt şi să răspundă nevoilor pe care ei le au, în special în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, încălţămintea şi alimentele.

GF: Care ar fi asemănările şi deosebirile între Școala din Tinca şi o şcoală din sistemul public?

DT: Sunt foarte multe asemănări şi deosebiri. Dacă ar fi să încep cu asemănările, noi suntem o şcoală privată acreditată ARACIP, aşadar îndeplinim tot ce înseamnă standarde în domeniul educaţional şi le urmărim îndeaproape astfel încât să răspundem nevoilor ministerului în ceea ce priveşte educaţia formală a copiilor. Asta înseamnă inclusiv asemănări între formarea și inserarea cadrelor didactice, angajarea lor în şcoală, curriculum. Deosebirile – noi în şcoala noastră lucrăm foarte mult pe tot ce înseamnă mentalitatea oamenilor care interacţionează cu copiii şi atunci cadrele didactice parcurg mai multe sesiuni de formare în ceea ce priveşte metode de lucru, atitudine faţă de copil, mentalitate pe care trebuie să o aibă un cadru didactic vizavi de copiii din comunitatea de romi. Pe lângă formarea cadrelor didactice, punem accentul pe climatul din şcoală – asta înseamnă că şcoala trebuie să fie atractivă şi prietenoasă pentru copil, iar lucrurile astea le putem face consultându-i pe copii; sunt foarte multe programe pe care noi le derulăm în şcoală prin consultarea copiilor şi atunci se întâmplă activităţi extracurriculare în şcoală, dorite şi agreate de copii, lucrăm la partea de design cu implicarea copiilor şi vrem să fie în aşa fel încât copiii să simtă că este şcoala lor.

GF: Ne puteţi da câteva exemple de activităţi extracurriculare?

DT: Cea mai agreată activitate extracurriculară este Exatlonul, este o activitate sportivă, ştafetă, ei urmăresc la televizor Exatlon şi au venit cu ideea de a se împărţi în două echipe: „faimoşi” şi „războinici” şi ne luptăm cu cele două echipe pe traseele pe care noi le gândim. Bine, nu sunt aşa de sofisticate ca cele de la televizor pentru că noi nu avem aşa o bază materială care să ne permită asta, însă cu lucrurile pe care le avem putem să gândim tot felul de activităţi şi competiţii pentru cele două echipe. Ei au venit cu propunerea, eu nici nu am ştiut, nici nu am văzut niciodată Exatlon, la fel și mulţi dintre colegii mei, însă ne-au stârnit curiozitatea şi este o activitate pe care o derulăm lunea de obicei, când este târg, pentru că şi asta este o metodă de a atrage copiii la şcoală. Luni este târg în Tinca şi obiceiul comunităţii este ca toată lumea să meargă la târg, chiar dacă nu cumpără niciun mic, dar să vadă ce se întâmplă, este un punct de atracţie pentru comunitate. Şi, de obicei, luni copiii lipsesc de la şcoală, iar atunci am zis, având în vedere că este cea mai agreată activitate, facem Exatlon luni, doar doar am putea să contribuim la a schimba acest obicei şi de a-i aduce pe copii la şcoală luni mai mult decât am făcut-o până acum şi se pare că reuşim. Ăsta este un tip de activitate. De asemenea, am sesizat simţul artistic al copiiilor şi pasiunea lor pentru pictură – desen şi atunci am inserat în curriculum un opţional de desen, de exprimare – l-am numit eu – de exprimare a emoţiilor prin pictură şi desen şi am angajat un profesor: un artist. Nu profesor care lucrează cu copiii şi este foarte inserat în sistem şi ţine de curriculum şi de documente, ci un artist care are expoziţii şi vernisaje, care are un spirit liber şi care are dorinţa de a-i stimula pe copii în sensul ăsta. Eu zic că şi asta este o reuşită pentru noi pentru că sunt copii foarte talentaţi şi copii care au probleme diverse acasă, iar prin pictură ei se liniştesc şi ăsta este un mare lucru pentru noi: să-i vedem pe copiii care de regulă sunt cei care fac probleme la clasă că au momentul lor de linişte şi concentrare. Un alt exemplu: vrem să stimulăm dezvoltarea abilităţilor la fete. Astfel, avem un club în care fetele învaţă să coase, să brodeze, să tricoteze, să croşeteze. Avem club de lectură, în care, de exemplu, anul trecut am citit cartea Katitzi de Katarina Taikon – Langhammer, este o autoare suedeză care a învăţat să scrie şi să citească la 20 de ani, este de etnie romă şi mulţi dintre copii s-au identificat un pic cu personajul din carte, dar prin cărţile astea care vorbesc despre copii, despre adolescenţi, despre romi, vrem să-i stimulăm să citească. Ăsta este un program pe care l-am gândit noi pentru ei, dar care prinde şi este agreat de copii. Mai este clubul de teatru pe care-l facem, având în vedere că avem un coleg care este artist şi actor. Este important şi merită de menţionat că suntem atenţi inclusiv la talentele şi la lucrurile pe care cadrele didactice pot să le facă, altceva decât a preda, şi îi stimulăm inclusiv pe ei să facă ceea ce le place şi pasiunea lor s-o transimtă mai departe copiilor. O altă chestiune care a pornit de la ei este clubul foto. Copiii mici vin şi se joacă cu telefoanele noastre şi încep să facă fotografii şi lucrul ăsta l-am sesizat probabil fiecare dintre noi, că fiecare copil face la fel. Am sesizat la copiii noştri cât de mult le place să facă fotografii cu telefoanele noastre şi am zis că e un lucru care merită fructificat. Am gândit prima dată un proiect în care să îi învăţăm cât de cât să facă fotografii, l-am dezvoltat şi este o activitate extra-curriculară foarte agreată de copii; adică au văzut inclusiv rezultatele activităţii, să apară în presă articole despre activitatea lor din şcoală, să participe la vernisajul expoziţiei, să ştie că timp de două săptămâni în una dintre galeriile Muzeului din Oradea lucrările lor sunt expuse, e mare lucru şi creşte mândria şi stima de sine a copilului. De asemenea, am discutat foarte mult la clubul foto despre cât de important este să gândească şi alte tipuri de meserii decât cele pe care ei şi părinţii lor le practică şi am demonstrat prin voluntarii pe care i-am invitat şi i-am adus în şcoală să lucreze cu ei că se pot câştiga bani frumoşi din fotografie şi atunci ei încep să gândească „hmm, poate că eu când o să fiu mare” – chiar a zis un băiat, George, care a terminat clasa a patra la noi: „eu când o să fiu mare, o să fac fotografii şi o să câştig bani mulţi pentru că la oamenii ăştia de aici le place să-şi facă fotografii”. Deci, chiar zic eu că încep să viseze.

GF: Care este relaţia cu comunitatea, cu părinţii?

DT: La început, eu vorbesc acum despre şcoală din perspectiva celor trei ani de când sunt aici, relaţia cu comunitatea nu a fost extrem de bună, în sensul că unii părinţi au acceptat că noi suntem aici şi lucrăm cu copiii, alţii au fost reticenţi sau fost chiar distanţi, alţii nu ne-au acceptat. Însă, pentru membrii din comunitatea de romi una dintre valorile cele mai importante, pentru ei ca popor, este copilul şi atunci, copilul fiind atât de mult valorizat în familie şi noi în şcoală valorizând de asemenea copilul şi lucrând cu el într-un mod frumos, ei se aşteptau să fie bătuţi copiii în şcoală, să se strige la ei, să se aibă o atitudine de autoritate, dar văzând că lucrurile nu sunt chiar aşa şi copiilor le place la şcoală, au început să se apropie de noi ca şcoală şi de noi ca instituţie. Relaţiile sunt în continuă dezvoltare, nu aş putea să zic că toate conexiunile noastre cu comunitatea şi cu toate familiile sunt foarte bune – unele sunt foarte bune, altele sunt în dezvoltare. Având în vedere că peste 90% dintre părinţi sunt fără şcoală – părinţii ăştia nu au avut nicio relaţie cu şcoala sau au avut experienţe negative – atunci noi ca şcoală putem să creăm nişte experienţe pozitive cu părinţii sau să schimbăm experienţele lor negative vizavi de şcoală. Asta înseamnă timp, energie, atenţie, observare, foarte multe discuţii cu părinţii să înţelegem de ce ei nu au mers la şcoală, motivele care i-au împiedicat pe ei să meargă la şcoală sunt şi motive care îi împiedică astăzi să-şi trimită copiii la şcoală, iar dacă descoperim astea, atunci eu cred că putem să îi atragem tot mai mult înspre şcoală.

GF: Dar cu instituţiile locale şi naţionale cum este relaţia şcolii?

DT: Cu instituţiile naţionale eu zic că relația este mult mai bună decât cu instituţiile locale. Spre dezamăgirea mea, relaţia pe plan local nu este aşa cum mi-aş dori sau cum cred eu că ar trebui să fie. Adică cei care suntem factori de influenţă pe plan local, şi mă gândesc aici la şcoli, grădiniţe, primărie, cabinete medicale, poliţie, toate instituţiile astea care sunt predestinate să lucreze în folosul cetăţeanului ar trebui să colaboreze într-un mod real şi eu visez că ăsta e modul ideal – de colaborare – dar nu se întâmplă aşa, din păcate. Așadar, construim inclusiv pe palierul acesta. Construim foarte mult pe relaţia dintre şcoala noastră şi şcoala publică pentru că ai noştri termină clasa a patra aici şi apoi vor intra în clasa a cincea în şcoala publică şi atunci lucrăm intens pentru a le facilita transferul copiilor.

Go Free: Care sunt câteva exemple care fac trecerea asta mai ușoară?

DT: Mă gândesc la întâlnirile cu cadrele didactice pe care le facem, de asemenea, la activitățile extracurriculare la care invităm elevii din școala publică să vină să participe împreună cu copiii noștri, participăm la întâlnirile cu părinții care sunt altele decât cele organizate de noi în școală, participăm la activități artistice precum piese de teatru care se derulează aici la noi și foarte subtil mixăm grupurile astfel încât copiii noștri să fie mixați împreună cu ceilalți copii din comunitatea majoritară; organizăm evenimente noi pentru copii și aceste evenimente le derulăm la căminul cultural unde invităm copii din comunitatea locală și comunitățile învecinate. Deci sunt niște activități în care ideea este să mixăm grupurile, noi și ei, să nu mai fie atât de multe ziduri între noi și ceilalți.

Go Free: De exemplu, discutam cu un prieten când i-am zis că venim la școala de romi din Tinca și reacția a fost „o școală segregată”? Cum le răspundeți celor care gândesc așa?

DT: Ăsta este un subiect sensibil, cu segregarea. Segregarea este în cazul nostru o segregare necesară pentru că, așa cum v-am zis, pornește de la o nevoie și în momentul în care copiii din comunitatea aceasta nu vor mai avea nevoie de sprijin sau în ceea ce privește aspectul exterior, să arate la fel ca toți ceilalți, atunci eu cred că școala noastră ori își va pierde funcționalitatea ori vor veni copii din grupurile majoritare la noi în școală. Deci gândim și așa, și așa. Pe de altă parte, sunt câteva chestiuni specifice școlii noastre. O dată, este o școală creștină, asta înseamnă că promovăm niște valori creștine pentru că nu este suficient să educi copilul doar din punct de vedere formal, dacă transferi și niște valori creștine considerăm că este foarte important. Pe de altă parte, punem foarte mult accent pe tot ce înseamnă cultură, valori, tradiții rome și considerăm că un copil trebuie să se dezvolte din punctul ăsta de vedere și să nu abandoneze tot ce înseamnă cultură, tradiție, ci, dimpotrivă, să crească toate acestea ca valoare și poate că într-o școală publică nu s-ar întâmpla acest lucru; și, pe de altă parte, eu cred că poporul rom poate să se dezvolte dacă mișcarea pornește din interior spre exterior. Și ei trebuie să devină o putere, dar ei trebuie să devină o putere nefiind asimilați, ci pur și simplu ei să crească ca popor din interior și atunci vor avea o putere. Iar eu cred că lucrul ăsta se poate întâmpla într-o formă oarecare de segregare. Nu am alt răspuns, e o chestiune delicată.

[n.r. În școala publică] Nu se dorește ca în cărțile de istorie să se vorbească despre poporul rom, dacă se vorbește, se vorbește așa, foarte subtil și puțin. Poporul rom și toate valorile și tradițiile romilor nu sunt considerate în general de neromi valori, limba este luată „aa, da’ aveți limba voastră, da’ limba voastră are gramatică, limba voastră are reguli, în limba voastră se poate scrie?” și lucrurile astea sunt așa datorită faptului că în cultura românească nu se pune accent pe cultura romilor, românii consideră că toți romii trebuie să gândească la fel ca românii și să se poarte la fel ca românii, dar nu neapărat toți românii se poartă bine și frumos și așa cum ar trebui. Și atunci cred că sunt multe de discutat și problematica asta e mult mai amplă.

Go Free: Școala e deschisă să primească și neromi?

DT: Da, din punctul nostru de vedere școala este deschisă să primească și neromi, avem copii din familii mixte, n-avem copii proveniți din comunitatea majoritară, dar este deschisă și așteptăm să vină. Noi avem multe vise cu privire la școala noastră, unul este să facem gimnaziu și școală profesională pentru că în toată zona Tincii nu există școală profesională și foarte mulți tineri din satele învecinate, și acum mă refer la populația majoritară, abandonează pentru că este foarte greu să mergi la un liceu teoretic și să rămâi la nivelulul unui liceu teoretic, și atunci abandonează școala devreme și uneori chiar înainte de a împlini vârsta de 16 ani. Dar mă gândesc, dacă ar fi o școală profesională în zonă, unde atât fetele, cât și băieții ar avea posibilitatea să învețe o meserie, atunci ei ar frecventa școala respectivă. Și atunci unul dintre visele noastre este să dezvoltăm școala nostră până la nivelul școlilor profesionale, astfel încât să oferim și șansa calificării și ocupării tinerilor din comunitate, cei care doresc lucrul ăsta. Unii copii sunt capabili să meargă la liceu și sper că vor termina cât de mulți liceul și universitățile, dar alții, nu toată lumea trebuie să termine liceul, trebuie să învețe o meserie. Asta ar putea fi o soluție pentru ei și pentru populația majoritară din zona localității Tinca.

Go Free: La momentul acesta, școlile din sistemul public răspund nevoilor tinerilor din medii defavorizate din zone asemănătoare?

DT: Sincer nu, nu cred că răspund, eu zic că tot sistemul educațional are câteva bube destul de importante și nu răspunde poate nevoilor nimănui, deci o reformă importantă în sistemul educațional este necesară. Nu răspunde nevoilor copiilor supradotați, nu ancorează școala în realitatea actuală, nu pregătește tineri pentru viitor, îi bombardăm pe copii cu informații, cu multă teorie și în momentul în care termină o școală ei nu știu meserie, nu știu nimic și trebuie să învețe la locul de muncă. Asta este o problemă mare a sistemului educațional. Iar dacă sistemul educațional nu răspunde nevoilor copiilor în general, eu zic clar că nu răspunde nici nevoilor copiilor proveniți din medii defavorizate. Sunt, totuși, câteva măsuri pe care ministerul le-a gândit, precum locuri speciale pentru copii romi în liceu sau bani de liceu, dar sunt multe alte lucruri pe care ministerul le-ar putea face și nu le face.

Go Free: Tot vorbeam de vise, care e cel mai optimist și care este cel mai pesimist scenariu la care vă gândiți când vine vorba de viitorul Școlii din Tinca?

DT: Nu-i ușor… Eu de regulă sunt un om optimist. Cel mai optimist: școala s-o văd școală și peste 10 – 20 de ani, funcțională, cu peste 70% dintre persoanele angajate în școală romi, cu un director rom, cu clasele pline de copii și școala să fie promovată ca exemplu de bună practică peste tot unde se lucrează cu grupuri minoritare, atât în țară, cât și în afară. Cred că ăsta ar fi cel mai optimist vis. Cel mai pesimist… Să rămânem în același stadiu în care suntem acum, ăsta ar putea fi. Înapoi sigur nu vom da, dar e periculos și să rămâi tot acolo, fără să te dezvolți.

GF: Ce face cel mai bine Școala din Tinca?

DT: Este atentă la copil și la nevoile copiilor. Eu zic că asta facem cel mai bine. Și asta se regăsește în tot ce înseamnă proces educațional, relație cu copilul, activități.

GF: Când vorbim de Școala din Tinca, de ce are ea nevoie, ceva ce poate veni din afara comunității sau ceva ce pot face cititorii și alți oameni care află acum de școală pentru a sprijini ceea ce se întâmplă aici?

DT: Dacă e să mă refer la cititor ca cei care pot să schimbe politicile publice, ar putea să acorde Guvernul un buget suficient pentru acordarea unei hrane calde pentru copii în școală. Nu doar pentru noi, ci pentru toți copiii care trăiesc în țara asta. Nu doar aici, nevoile sunt mari peste tot. Ăsta ar fi un mare beneficiu, pentru că este foarte greu să educi un copil flămând. Un copil flămând este agitat, un copil flămând nu este atent și atunci o masă caldă ar fi foarte bine-venită. Noi avem resurse pentru a acorda hrană, dar nu hrană caldă zilnic. Însă trebuie și este un efort mare pentru noi ca școală să identificăm resurse financiare pentru acordarea hranei zilnice. Deci asta este cea mai mare provocare, să vedem din ce resurse să acordăm mâncare pentru copii. Și nu este suficient să dai o singură dată pentru că aici copiii stau mult timp în școală, până când ultima mașină este în școală ei sunt aici în curtea școlii și unul dintre lucrurile pe care le cer este mâncarea. Și-atunci asta este o mare provocare pentru ei. Altceva ce să zic, de la cititorii de rând este implicarea voluntară în activități. Copiii de aici nu au șansa de a ieși din comunitate foarte des, să interacționeze, să învețe lucruri, altceva de ce se-nvață aici în școală. Echipe de voluntari care vin cu idei de activități de tot felul sunt binevenite, adică îi așteptăm și provocăm prietenii, cunoscuții, ONG-urile, tinerii, să vină să ofere din timpul, energia, cunoștințele lor copiilor de aici. Și dacă pur și simplu să se joace un fotbal contează foarte mult pentru copil. Pentru că ai noștri trebuie să relaționeze cu ceilalți și ceilalți trebuie să învețe să relaționeze cu ai noștri. Astfel implicarea asta voluntară în activități este necesară și binevenită. Acum, tot ce înseamnă materiale didactice încercăm să le rezolvăm. Mi-ar plăcea mie să avem o bibliotecă frumoasă, cu cărți pentru copii, cu jocuri educative, cu echipamente ca să fie tot mai atractive pentru ei, dar, na, ați văzut, totuși avem multe lucruri frumoase în școală și vom mai avea pentru că vrem să facem în așa fel încât copiilor să le placă.

GF: Dacă e ceva ce n-am întrebat și ai fi vrut să te întrebăm sau ai vrea să ne spui.

DT: Poate ceva legat de a atrage atenția opiniei publice și în special a cadrelor didactice. Copiii, toți copiii, au dreptul la educație și dreptul la educație trebuie facilitat pentru toți copiii. Și acolo unde familia nu poate să îi ofere acest drept la standardele de calitate, să zicem mari și maxime, necesare cât de cât, atunci trebuie să vină ajutor din afară. Și atunci trebuie să fim noi atenți ca națiune, ca oameni, ca factori educaționali, ca societate civilă la ce-am putea noi să facem mai mult pentru a facilita dreptul copiilor la educație. Și ăsta este un semnal de alarmă pe care eu l-aș trage în special în rândul copiilor proveniți din comunitățile de romi pentru că ei sunt probabil cei mai dezavantajați din punctul ăsta de vedere. Trebuie să facem ceva, o schimbare radicală la nivel național, iar asta poate veni din afară. Deci comunitățile trebuie să se schimbe și din interior, dar trebuie să vină și sprijin din afară.

Documentare realizată de Adriana Cozanu și Andra Camelia Cordoș, în cadrul proiectului “Școala de Jurnalism Comunitar StReEt”, ediția a II-a, implementat de Asociația Go Free prin programul Corpul European de Solidaritate.

Leave a Reply