Roșia Montană: Pe drumul solidarităţii

Posted on October 18, 2019 by

share on facebook   

Roşia Montană este cea mai veche localitate minieră atestată documentar din România, iar existenţa sa se datorează mineritului – notă: Acest material este susţinut de Roşia Montană Gold Corporation.  – deşi fraza aceasta conţine foarte multe elemente contradictorii, a ajuns să fie, poate, cea mai des publicată afirmaţie despre acest loc, într-o perioadă în care corporaţia cu capital majoritar canadian a încercat cu toată forţa ei să destrame o comunitate şi să radă de pe faţa pământului un munte de istorie ce urma să fie înlocuit mai apoi cu un iaz de decantare a cianurii. Totuşi, o parte din această comunitate, susţinută de protestele care au umplut străzile din toată ţara prin 2012-2013, a demonstrat că existenţa Roşiei Montane nu se datorează nicidecum aurului, ci oamenilor care nu o abandonează indiferent de câștigurile bănești care li se promiteau.

Cum arată comunitatea din Roşia Montană după această bătălie? Care sunt experienţele oamenilor legate de cele întâmplate? Am salvat Roşia Montană atunci, dar ce putem face acum ca localnicii să nu se simtă abandonați și, mai mult decât atât, ce putem face cu toții să susținem dezvoltarea sustenabilă a Roșiei Montane? – au fost câteva din întrebările care ne-au motivat să ajungem în weekendul 4-6 octombrie cu Street Lab-ul Go Free la Roşia Montană.

Trei ore de drum cu singurul autobuz care pleacă la 6 dimineața şi ai ajuns din Cluj-Napoca în Gura Roșiei, de unde te mai despart încă 5 kilometri de Roşia Montană. Câinele şi pisicile de la Casa Petri deja sunt pregătite să te întâmpine în curte și fac casă bună cu focul din sobă care, dacă nu e întreținut de mâna omului, se stinge. Adi Petri a transformat casa bunicii lui, cu sprijinul celor de la Adoptă o Casă, într-un loc care primeşte acum sute de turişti în fiecare an. Bunica a ţinut cu tărie de locurile în care s-a născut, iar încăpăţânarea ei l-a pus pe gânduri şi pe Adi şi i-a dat putere să lupte cu insistenţele corporaţiei cu capital majoritar canadian şi al oamenilor din sat care făceau presiuni asupra familiei sale să vândă proprietatea pentru a da mână liberă exploatării miniere.

A fost o perioadă de peste 20 ani în care diverşi angajaţi ai corporaţiei găseau mecanisme să ajungă la familia Petri şi la celalte familii din Roşia, să le expună din nou şi din nou beneficiile pe care le-ar fi presupus exploatarea minieră prin metoda cianurației. Li s-au promis puțin peste 600 de locuri de muncă, salarii peste nivelul minim pe economie, dezvoltare ca în țări în care n-au ajuns niciodată şi un trai aşa cum nici nu îşi imaginau; desigur, cu mai puţin accent pe faptul că locurile de muncă pentru localnici erau doar o iluzie – proiectul de exploatare minieră urmărea relocarea și strămutarea localnicilor din Roșia Montană și Corna, prin urmare nu mai era nevoie să angajeze localnicii, ci doar pe cei din satele și orașele apropiate. De asemenea, şi mai puţin accent se punea pe impactul și consecințele acestor procese de strămutare și relocare a oamenilor din zonă în alte zone, pe iazul de decantare a cianurii ce se dorea să fie amplasat în Valea Cornii sau pe durata relativ redusă în timp a proiectului de minerit modern propus de RMGC.

Familia Petri s-a ţinut tare, la fel şi alte câteva familii, însă o mare parte din comunitate a cedat presiunilor şi promisiunilor corporaţiei, iar ca urmare a depopulării zonei, a demolării caselor, precum şi a situaţiilor conflictuale la nivelul comunităţii, au fost determinaţi să plece din sat. Politicile locale şi naţionale au împiedicat şi împiedică şi ele chiar şi acum dezvoltarea zonei în orice altă direcţie în afară de minerit – în urma declarării Roșiei Montane ca zonă monoindustrială. Astfel, aproape 80% din proprietăţile din Roşia Montană au fost vândute către RMGC și sunt și astăzi în proprietatea acestei companii. Unele au fost demolate în perioda de implementare a proiectului de exploatare minieră, însă majoritatea sunt lăsate în paragină, ca o constantă ameninţare şi reamintire a faptului că această corporaţia nu a plecat nicăieri, ci doar îşi pregăteşte următorul pas. Care sunt beneficiile de a deține atât de multe proprietăți într-o zonă cu cel mai mare zăcământ auro-argentifier neexploatat din Europa? E mai bine decât să ții banii într-o bancă, ne spune ghidul nostru.

Adi ne face turul satului şi ne povesteşte că odinioară, pe vremea Imperiului Habsburgic, Roşia Montană era un Eldorado al Europei, atrăgând sute de tineri care veneau aici în goana după aur, iar asta se poate observa cu uşurinţă şi acum în cimitirele din sat unde găsim morminte ce poartă nume de italieni, elveţieni, austro-ungari sau francezi. De asemenea, centrul de atunci al satului era alcătuit dintr-o piaţetă cochetă cu un Casino înconjurat de mici ateliere de croitorie unde se puneau la cale rochii de seară şi costume pentru elita zonei. Fiecare localnic putea să cumpere acţiuni de la Imperiu pentru minele din zonă, printr-un sistem de cuxe, şi să întreprindă minerit să-şi întreţină familia.

Regimul comunist, iar mai apoi politicile neoliberale din anii 90, a avut în minte o altă realitate pentru oamenii locului. Palatul Ajtai, care odinioară era aşezat în centrul satului, a fost înlocuit cu un bloc gri care să le semnaleze oamenilor venirea noii religii a totalitarismului. Multe tinere de etnie maghiară sau germană din zonă au ales atunci, la începutul naţionalizărilor făcute de comunişti, să se mărite cu etnici români pentru a reuşi să păstreze măcar o parte din bunuri în familie. Un asemenea caz este şi povestea străbunicii lui Adi, care mai apoi divorţează şi reuşeşte să recupereze casa familiei. Roşia Montană păstrează şi acum amintirea minorităţilor ce trăiau acolo pe vremuri, având biserici a cinci confesiuni religioase.

Începând cu anul 1996, soarta Roşiei Montane ajunge în mâinile corporaţiei canadiene, pentru ca mai apoi mina de stat să înceapă restructurările şi disponibilizările. Oamenii locului sunt prinşi între greutăţile pe care le trăiau zi de zi şi viitorul plin de oportunităţi promis de RMGC. Mulţi aleg să-şi vândă proprietăţile şi chiar să facă la rândul lor lobby pentru corporaţie în a convinge şi restul localnicilor că proiectul de exploatare e singura șansă pentru comunitate. Adi ne povesteşte în continuare, în timp ce înaintăm prin sat, că au existat și familii în care frații şi-au împărţit curtea între ei, unul pentru a vinde partea sa către corporație, celălalt pentru a păstra în familie locul, fapt care a condus la destrămarea familiilor și la situații conflictuale.

Ajungem în vârful dealului de lângă sat, Adi ne lasă câteva momente să ne minunăm de ceea ce vedem în jurul nostru. Cât cuprinzi cu privirea ai parte de un peisaj cum rar îţi e dat să vezi: o pădure deasă prin care se zăresc din când în când turlele bisericilor din sat şi casele oamenilor, mai în spate undeva încep munţii şi drumurile care duc spre oraşele vecine. Tot ce vedeţi aici ar fi trebuit să ajungă un lac de cianură. – ne spune Adi, ca un final deschis pentru tot ce ne povestise până atunci pe drum, pentru că viitorul peisajului de care ne minunăm nu e încă deloc sigur, mai ales după ce politicienii români au amânat decizia de a adăuga locul pe lista patrimoniilor UNESCO, iar firma canadiană se află în proces cu statul român pentru suma de 4,4 miliarde USD, pe baza ISDS- mecanismul de soluționare a disputelor dintre investitor și stat; altfel spus, pentru că nu a reușit să deschidă exploatarea, compania vrea acum despăgubiri de la statul român. Decizia va fi una importantă și, desigur, într-un scenariu pesimist, va fi nevoie să ne păstrăm mintea limpede și să nu uităm că oamenii din Roșia Montană au fost prinși fără voia lor într-un contract pe care nu ei l-au semnat.

După turul satului, vine pauza de masă bine meritată. Ne adunăm cu toţii în casa parohială, renovată şi ea prin programul celor de la Adoptă o Casă, pentru a fi un spaţiu de masa și de discuție pentru grupurile ce vin să viziteze Roşia Montană. Încă este dificil pentru oamenii din zonă să fie deschiși şi către celelalte oportunităţi pe care le-ar putea oferi zona, în afară de minerit, după ce mai toată viaţa lor li s-a spus că mineritul reprezintă unica soluție și singurul mod de trai. Totuşi, mici iniţiative locale, precum pensiunea lui Adi – Casa Petri, tururile ghidate ale celor de la Trai cu Rost şi alte câteva iniţiative locale, cum ar fi Made in Roșia Montană, încearcă să demonstreze celor din sat că se poate trăi în Roșia Montană, sustenabil şi în armonie cu natura.

Adevărul se discerne greu printre relatările oamenilor din sat. Comunitatea locală e încă mult divizată, fiecare om având o perspectivă diferită atunci când vorbește despre ce ar însemna binele pentru Roșia Montană.

Poate, totuși, comunitatea se va face bine când nu o vom mai împărți între goldişti – cu referire la sătenii care au lucrat şi au făcut lobby pentru corporaţia canadiană, şi opozanții– săteni precum Adi şi familia lui, care nu au cedat în faţa presiunilor. Poate vor veni din nou vremuri în care va fi nevoie să lupte împreună pentru Roșia Montană, de această dată, de aceeași parte a baricadei, și cu riscul de a fi respinși de proprii vecini sau rude.

Următoarea zi explorăm satul fără Adi, însă observăm la tot pasul cele subliniate de el cu o zi înainte: arhitectura frumoasă a clădirilor din perioada de glorie a zonei, bisericile diferitelor culte, dar şi afişele RMGC care încă umplu orice spaţiu gol din sat cu slogane în favoarea exploatării. În cimitir, zărim morminte de pe la 1800, cu tot felul de nume ungureşti, italiene sau franceze, care mai apoi se tot românizează încet încet cu cât ne apropiem de zilele noastre.

Ajunşi înapoi la Casa Petri, mai stăm la o poveste cu Adi înainte de plecare. Aflăm despre istoria casei, care a fost cândva bancă, apoi spital pe timpul războiului, despre vecinii care, după o lungă perioadă de lobby pentru corporaţie, au ales acum să îşi dezvolte propriile pensiuni prin care să promoveze şi să susţină turismul local. În cele din urmă, ne pune la pachet pentru drumul spre Cluj un îndemn de a nu abandona Roşia Montană şi oamenii locului, de a reveni aici şi a sprijini iniţiativele locale, de a povesti despre cele văzute şi despre istoriile sătenilor, pentru că zona încă are nevoie de solidaritate şi oameni gata să o apere atunci când va fi din nou nevoie. Acesta este motivul pentru care vă scriem azi aceste rânduri.

Material realizat de Adriana Cozanu, editat și revizuit de Andra Cordoș și Diana Cataramă

Fotografii realizate de Alina Andreea Grigorescu

Activitatea „StReEt Lab: pe drumul solidarității” face parte dintr-un exercițiu practic de formare a unei noi generații de tineri jurnaliști comunitari, în cadrul proiectului „Școala de Jurnalism Comunitar StReEt” dezvoltat de Asociația Go Free prin programul Corpul European de Solidaritate.

Leave a Reply