Interviu cu actorul Ionuț Șerban: cum să urci pe scena teatrului românesc și să cobori în comunitatea care are nevoie de tine

Posted on April 13, 2019 by

share on facebook   

Imediat după Ziua Internațională a Romilor (8 aprilie) ne-am întâlnit la Cluj cu Ionuț Șerban, care a făcut un popas de câteva ore în drumul lui de la București, unde a fost invitat să participe la un eveniment dedicat acestei zile, spre Oradea. Și pentru că acțiunile noastre sunt cele care ne definesc ca oameni, l-am invitat să discute cu noi despre ce face la Oradea, sau mai bine zis în Bihor, într-un interviu acordat Școlii de Jurnalism Comunitar StReEt. La cei 30 de ani ai săi, Ionuț și-a construit o istorie a implicării sale în comunitate, însă despre rolurile pe care le joacă zi de zi îl lăsăm pe el să vorbească. Noi mai adăugăm doar faptul că în prezent este actor, colaborator la Teatrul Regina Maria din Oradea, iar când nu urcă pe scenă este asistent social coordonator de serviciu pentru persoane vârstnice și mai face consiliere într-o școală privată din cadrul unei comunități de romi, mai cu seamă, Tinca.

Go Free: Înțelegem că ești unul din tinerii care sunt mereu în acțiune. Cine este Ionuț Șerban și care e povestea lui?

Ionuț: Păi, Ionuț Șerban s-a născut în Popești, județul Bihor, a copilărit acolo, cu doi părinți foarte normali, foarte harnici, care împreună au încercat să ofere tot ce au putut ei mai bun și cât au putut ei pentru mine și pentru sora mea. Mai am o soră mai mică cu 4 ani decât mine, e și ea în Oradea, ea lucrează într-un serviciu care se adresează persoanelor traficate, e psiholog. Și ne-au crescut cum au știut ei mai bine și ne-au dat, oarecum, mână liberă în a alege ce să facem și ce să nu facem. Ne-au zis: “măi, dacă nu vrei să te duci la școală mai departe, foarte bine, te ducem la Marghita la fabrica de pantofi”. Și am zis “Nu, mulțumesc!”. Am zis să trag de mine, să văd ce fac, că eu nu mă văd să mă trezesc la ora patru jumate dimineața, să mă duc la fabrica de pantofi. Deci nu era pentru mine, nu am simțit eu asta. Mai departe, cum să zic, au vrut să ne educe într-un anumit fel și au vrut să avem o oarecare educație, dar doar dacă am ales noi asta, dacă nu, era bine venit orice. Adică, pentru ei era important să scriem, să citim, adică educația, dar nu la modul în care să faci cu forța. Eu nu vin dintr-o comunitate de romi, eu am locuit în sat, deși satul are o comunitate compactă de romi undeva, dar ai mei sunt oarecum veniți în sat, bunicii, dacă e să o iau așa. Mama are niște rădăcini maghiare puțin, iar tata, da, e rom. Am făcut liceul acolo în sat, am mers la Oradea, prima facultate am făcut Asistență Socială. Eu, în timpul facultății, lucram deja cu o organizație din domeniul asistenței sociale, Fundația Ruhama, o fundație foarte bine cotată la vremea respectivă în domeniul educației și în ceea ce privește lucrul cu comunitățile rome în Bihor. Multe din activitățile lor au fost luate ca și model de bună practică de către Ministerul Educației. Am învățat multă asistență socială în timp ce lucram la ei, în fundația asta, în paralel învățam și la școală. Deci la școală, dimineața, teorie, după-masă imediat, practică. Făceam foarte multă muncă de teren cu ei și vedeam comunitățile așa cum sunt, diferențele dintre comunități și specificul lor. Pe urmă, lucrând, absolvind, am ajuns să conduc și acolo un serviciu de consiliere și sprijin pentru copii, în care se promova ca ei să se ducă la școală, să se implice foarte mult acolo și să nu abandoneze școala. S-a întâmplat ca în 2012, parcă, Guvernul să stopeze toate fondurile europene către societatea civilă care a accesat anumite proiecte pe fonduri europene și atunci, a trebuit să facă reduceri de personal. Eu, în timp ce lucram, ca și activitate de timp liber, am zis “bă, vreau să fac și altceva decât muncă de birou și hârțogării și mers pe teren”, ca să îmi mai limpezesc mintea făceam o chestie – cursuri de teatru le-aș zice, pe care le desfășura Asociația de Teatru Clandestin, și mă duceam și făceam și mă zbenguiam pe acolo fără să-mi dau seama că o să mă molipsesc cu chestia asta și în 2013, să dau admitere la teatru aici, în Cluj.

Go Free: Ce a însemnat perioada aia la Cluj, pentru tine?

Ionuț: Perioada la Cluj a însemnat oarecum să mă detașez într-o parte de tot ce înseamnă cazuri sociale, de tot ce înseamnă vulnerabilitate socială și lucru cu comunități. Bine, și să cunosc oameni noi și să învăț lucruri noi, pentru că teatrul are cu totul alte metode, diferite de tot ce înseamnă asistență socială și sunt situații din societate pe care le iei în teatru și le pui pe scenă. Ce a fost apoi interesant este că lucrând și cunoscând lume am ajuns să lucrez cumva și în timp ce eram în Cluj, cu persoane… m-am trezit că lucrez cu PATRIR [Institutul Român pentru Acțiune, Instruire și Cercetare în Domeniul Păcii], cu Mihaela Anghelescu, făcând tot felul de chestii: făceam teatru cu copiii la un liceu, la Iorga [n.r. Școala Nicolae Iorga], sau pe urmă am făcut teatru forum prin PATRIR cu fetele de la liceul pedagogic. Foarte mișto a fost, a fost o perioadă faină. În schimb, teatrul aici, facultatea, m-a format într-un oarecare fel, într-un mod de a gândi lucrurile, poate încă un plus de maturizare pentru că e mișto să nu vezi lucrurile chiar atâta de serios, să vezi că dracu nu e atâta de negru pe cât pare, că te poți și juca cu el, știi, și asta e mișto.

Go Free: Cum ai fost primit aici de scena clujeană?

Ionuț: Măi [n.r. râde], și acuma îmi aduc aminte, eram la a doua sau a treia oră de actorie și la un moment dat Ionuț Caras, domnul profesor Ionuț Caras, m-a întrebat “Auzi, spune-le și nouă despre tine pentru că lumea se cam întrebă cine ești, ce ești, că naa….nu prea corespunzi cu noi aici.” Era și după o vară în care m-am cam înnegrit și eram un pic așa…”ce e cu tine?”. Și eu am zis “Bă fraților, da eu sunt de etnie romă, știți, sunt și eu om ca toți ceilalți: nu fur, nu miros, încerc să fiu cât mai curat” – pentru că astea sunt stereotipiile și ceea ce se vehiculează – când vezi un țigan, faci, dacă se poate, 20 de metri ocoliș și zici “bă, să nu miroase”, “cine știe poate mă fură”, “poate mă tâlhărește”, “poate mă înjură”, “mă scuipă”, nu știi. Sunt tot felul de idei. Ei s-au șocat un pic că am discursul ăsta și au zis “Poftim?!”. Bine, au fost foarte deschiși spre chestia asta și m-am simțit acceptat în grup, noi fiind o clasă de 8 studenți doar, 4 fete, 4 băieți, și pot să zic că m-am înțeles foarte bine cu toată lumea și nu am avut niciun fel de neplăceri, să zic așa, din partea nimănui. Ba, din contră, eram întrebat “Bă, cum e la voi?”, adică “cum e într-o comunitate, ce se întâmplă?”. Mai făceam unele improvizații cu iz în direcția aia, ne mai jucam, dar a fost destul de okay.

Go Free: Totuși, ai ales să mergi mai departe, întorcându-te în Bihor. Ce te leagă de locul ăsta și cum îți investești acum timpul?

Ionuț: Am ales Oradea pentru că acolo mă simt acasă. În primul rând, majoritatea prietenilor mei, rude de-ale mele sunt în Oradea. După ce m-am întors… naa, nu e ca în filmele pe care le vedem la televizor, alea în care – the Hollywood, în care termini actorie și cineva zice “wow ești foarte mișto, te rog să vii la mine să joci în filme, teatru, în ce vrei tu, numai să vii” sau să fie așa un boom. Nu e așa, cel puțin la noi, în România. Suntem enorm de mulți actori după 2010, unii care nu au ce face. Efectiv, nu au ce face. Acuma, eu încă sunt la început de drum, mă consider cumva, pentru că colaborez cu Teatrul Regina Maria și sper să rămân acolo, sincer, dar eu sunt deschis și spre alte proiecte, nu numai aici. Legat de partea de a lucra într-o comunitate, la un moment dat am fost invitat de a lucra să zic așa, în comunitate. O fostă colegă de la Fundația Ruhama, acum actuală colegă, fiind proaspătă directoare a școlii din comunitatea respectivă, știa ce pot să fac în lucrul cu copiii și a zis “Te rog eu frumos, fă cumva! Nu poți să vii măcar pe un an de zile să lucrezi cu noi?”- pentru că avea nevoie de consilieri școlari. Mi-a trebuit puțin timp de gândire, să văd dacă vreau să merg în direcția asta și am zis “bă, pe o perioadă da, e okay”, deși, eu vreau teatru. Până în prezent, se pare că pot să fac și teatru și asta. Sunt în al doilea an de colaborare cu școala asta și mergem înainte.

Go Free: Cum te-a primit comunitatea, după timpul petrecut departe de casă?

Ionuț: Comunitatea Tinca nu mă cunoștea, copiii, știi cum sunt, ei primesc oricând și oricine vine, e bine venit. A fost o surpriză în momentul în care le-am zis “băi, știți că eu sunt de-al vostru, de fapt” și au zis “nee, nu domnu, tu nu ești ca noi”, “cum adică?”, păi tu nu vorbești ca noi, tu nu te comporți ca noi, tu vorbești domnește”. Ei mă văd ca un soi de exemplu -“când o să fiu mare, vreau să fiu ca domnu” – ceea ce e frumos într-un fel și, cum să zic, îmi surâde ideea, dar specificul comunității e unul cu resurse minime, iar noi îi încurajăm să meargă la școală, îi încurajăm să-și urmeze studiile, să facă mai departe, cu pași mici: poate azi ai învățat două litere în plus sau ai învățat să citești puțin mai cursiv, nu știu, sunt pași mici pe care noi îi aplaudăm în forță acolo, la școală. Acasă, oricum, când se duc nu fac nimic, părinții neștiind carte, nimeni nu îi încurajează sau să îi ajute, să îi mediteze. Ei nici măcar nu primesc teme pentru că știm că nu și le fac, că nu au cu cine.

Go Free: Cum ai regăsit lucrurile în domeniul ăsta, față de cum le-ai lăsat?

Ionuț: Le știam, sincer, cam tot așa, adică mai trecusem prin Tinca, prin comunitate pe acolo cu fundația anterioară, cu Ruhama, dar poate chiar mai rău decât am gândit sau am realizat eu atunci.

Go Free: Poți să faci un mic rezumat ce înseamnă comunitatea de la Tinca?

Ionuț: O comunitate înfometată la propriu, o comunitate care, cum să zic, ca orice altă comunitate e o masă de manevră politică. Am văzut foarte multă foame și pe mine asta m-a șocat. Țin minte că și noi la școală primim, e programul ăsta cu laptele și cornul, și s-a întâmplat să împart eu cornurile alea ce le primesc ei de la Minister și am fost foarte șocat, în condițiile în care le dădeam și copiii s-au năpustit pe ele, ca la pâinea caldă, și am zis “hei stai, că toată lumea primește”, dar degeaba. E o foame incredibilă, mulți copii de acolo, am senzația, că mănâncă ce le dăm noi la școală și până a doua zi nimic altceva și e cumplit. Apropo de propunerea Ministerului de săptămânile astea cu programul de masă caldă, cel puțin în anumite comunități, ar fi foarte bine venită, părerea mea.

Go Free: Cum reușești să împaci acest plan cu celelalte activități și care dintre ele e mai aproape de ceea ce îți dorești să faci în viitor?

Ionuț: La școală sunt până la ora două. De la ora două încolo, în unele zile, merg la bătrâneii mei (n.r. Casa de bătrâni Darna, Biharia), în alte zile, merg la teatru. E okay că la unele pot lipsi după-masa, nu trebuie să mă duc în fiecare zi la bătrânei, nu trebuie să merg în fiecare zi la teatru, deși după mine aș merge în fiecare zi la teatru. E foarte greu, e una din întrebările care mi se pune foarte des “dacă ar fi să alegi dintre cele trei, pe care ai alege-o?”. Bineînțeles că aș zice teatru, pentru că atunci când ai două lucruri grele, adică trei… Ai bătrânii – pe care și acolo trebuie să îți faci treaba și să îi încurajezi, să le arăți că viața poate fi frumoasă și la 60 de ani și la 70, chiar dacă ai demență senilă și că, chiar dacă copiii sunt plecați, tu încă poți fi fericit cumva și aici. Apoi, dincoace la copii – pe care trebuie să îi încurajezi, să zici “bă, dacă înveți azi, mâine s-ar putea să ai o posibilitate mult mai mare să fii fericit”. Bine, copiii oricum sunt fericiți, că au mâncat ceva sau nu, ei oricum râd, se joacă cu noi… Și când ai teatru – unde ai lucrurile astea că te joci și faci lucrurile din plăcere – normal că ai alege teatrul mai repede, dar tot timpul stai și te gândești și dincolo “Oare acuma Ionela din clasa a doua ce face? Oare o mâncat ceva azi? I-o gătit bunică-sa ceva de mâncare?”. Știi?

Go Free: Cunoaștem câțiva actori tineri de etnie romă al căror talent a început să fie (în sfârșit!) recunoscut de publicul românesc. Nu știm, însă, cum este procesul acesta pentru un tânăr actor care își asumă identitatea într-o societate profund rasistă ca cea în care trăim. Cum vezi tu lucrurile și ce ne poți spune?

Ionuț: Mi-am asumat foarte greu identitatea asta, recunosc. Eu am realizat abia în clasa a V-a că sunt de etnie romă, când cineva la școală mi-a zis și am venit supărat acasă și m-a întrebat mama ce e cu mine, “păi uite ce a zis ăla”- eu foarte insistent – și mama făcea o pauză că nu știa cum să-mi zică, la care eu m-am prins “e adevărat?”, și zicea mama dar, oarecum, zâmbind și ea, “Da, e adevărat”. Eu am început să plâng, îmi aduc aminte. Între timp, venise nașa mea de botez, care era româncă – “Ești normal la cap? Ai dormit la noi, familie de români, ai mâncat cu noi la masă… ce dacă?”. În mintea mea, încet-încet, s-au format niște mecanisme de apărare cumva “băi, să nu se știe”. Până când am ajuns pe la Oradea… târziu, după liceu chiar. La Oradea, am înțeles că e o prostie totală, dacă asta sunt. Aș putea să spun că sunt evreu, dar nu sunt, nu am cum să demonstrez că sunt evreu. A fost o perioadă interesantă până când mi-am dat seama că e ok să accept asta.

Go Free: Cum e în zona teatrului?

Ionuț: În ceea ce mă privește, nu am simțit până în momentul de față o oarecare repulsie. Or fi existat ele pe la spate, nu știu. Dacă este să vorbesc… nu știu dacă sunt în măsură să vorbesc despre actori romi care s-au remarcat. Aș spune despre Rudy Moca, de la Târgu-Mureș, Alina Șerban, Sorin Sandu… suntem puțini. Aș putea să îi număr pe degetele de la o mână pe cei pe care îi știu eu. Știi cum e, societatea zice că avem cu toții șanse egale, mi-ar plăcea să cred că așa este. Probabil că sunt unii care zic: “bă, ce ne interesează pe noi să vină să joace un țigan la noi pe scenă? de ce?”. Da, se știe că ei au o forță incredibilă, că sunt fulminanți. Majoritatea romilor s-au remarcat prin cântec. Mai puțini în zona asta de teatru, din câte îmi dau eu seama și din câte am observat până acuma. Poate că ar trebui mai mult promovat și genul acesta de oameni. Avem actori evrei, avem teatru evreiesc la București. S-a încercat și se încearcă o oarecare formă de teatru rom, dar timid. Alina Șerban nu cred că va putea singură. Am toată stima pentru ea, dar e prea puțin ca să schimbi mentalitatea unei întregi societăți. E un pas încurajator pentru mulți, inclusiv pentru mine, i-am spus și ei lucrul ăsta. Să te expui în felul în care o face ea, nu e de colea. Tu, ca și actor, să-ți expui traumele sub forma asta, îți trebuie o oarecare doză de curaj. E și chestia că “voi, țiganii, vreți doar drepturi, dar nu vă vedeți și obligațiile”. Ba ne vedem și obligațiile. Eu sunt pe principiul că oricând mai ai de învățat. În teatru, tot timpul trebuie să înveți. Niciodată rolurile nu sunt la fel. Cred că ar trebui să existe o formă de a oferi o mai mare șansă minorităților în teatre, în cultură.

Go Free: Ai avut experiențe bune legate de identitatea ta? Dar experiențe neplăcute?

Ionuț: Da. Am avut experiențe bune, în sensul în care ziceam adineauri, că la un moment dat, cineva vede că ai făcut o facultate, două, muncești, te întreții și pentru un copil care vine dintr-o comunitate, e ceva wow. E visul ideal. Cu alte cuvinte, se poate, dar trebuie să tragi de tine un pic, să îți vezi oportunitățile pe urmă. Poate mama și tata nu au bani să te duci la facultate, dar poate găsim o formă. Și sunt. Sunt locurile speciale, sunt burse. Pentru mine, chestia asta e o experiență bună, prin faptul că mi-am asumat identitatea. Experiențe proaste, că se mai râdea pe stradă, că mai făcea cineva mișto, astea tind să nu… Mi se par chestii imature și de la niște oameni care nu gândesc.

Go Free: Crezi că teatrul poate fi o metodă de a sparge stereotipuri?

Ionuț: Categoric da. Teatrul are o forță imensă prin care poate să schimbe mentalități. Actorul, tot timpul, va avea o forță fabuloasă prin care va putea să schimbe mentalitățile. El este formator de opinie publică. Eu nu văd un actor, asistent social nici nu mai încape vorbă, să ai stereotipii, să etichetezi lume.

Go Free: Poți da câteva exemple?

Ionuț: Eu nu am exemplele mele personale, dar revin la Alina Șerban. Ea e un exemplu, prin care nu face altceva decât să dărâme niște stereotipuri și forme de gândire pe care oamenii le au despre o anumită minoritate. Ea vine și arată “uite, sunt cine sunt, am fost la Cannes, am avut premieră mondială la Cannes”, să fii studentă la Royal Academy în Anglia. În momentul de față, caut ideea prin care aș putea să fac chestia asta, încerc să culeg povești de la copii, de la școală, de la romi pe care îi mai întâlnesc. Aș vrea să conturez asta într-o formă de reprezentație, tocmai în ideea de a arăta că suntem niște oameni care, om veni noi din India, de unde om veni, suntem oameni ca oricare dintre voi. Acum, fiecare cu resursele lui, mai mari sau mai reduse, ne străduim și noi, cumva, să supraviețuim. Îmi vine în minte una din provocările noastre de la școală: să îl faci pe copil să își dorească să atingă the best of him. Asta e greu să inoculezi asta în mintea unui om – că poate fi mai bun de atâta.

Go Free: Care ar fi suportul pe care un copil din comunitățile în care lucrezi tu l-ar putea primi? De exemplu, să devină actor.

Ionuț: De exemplu, eu fac terapie prin teatru cu ei la școală. Facem o chestie, gen piese mici, facem mișcare, pentru ca ei să se dezinhibe, să se exteriorizeze. În unii văd, așa, potențial. Fără a face discriminare, trebuie să vezi și potențialul copilului, în sensul că unii învață mai repede, alții învață mai încet, cu fiecare trebuie să ai un oarecare ritm, trebuie să îi abordezi diferențiat, pentru că tu trebuie să te adaptezi la ritmul lor de învățare. De exemplu, dacă vezi că unuia îi place și se străduiește, poate că muncești mai mult cu el sau încerci să îl îndrumi. La modul general, pentru copiii romi, ar fi nevoie de enorm de multă resursă umană care să îi încurajeze ca să-și dorească să devină cei mai buni. Nu știu ce ar însemna chestia asta. Poate o reformă educațională. Oameni care să îi motiveze, să fie acolo alături de ei zi de zi. Inclusiv acum, în secolul 21, avem părinți analfabeți, asta e realitatea. Bine, știm că într-o familie normală, armonioasă, părintele mai stă cu copilul, mai scrie, mai citește, dar acolo… Acolo, dacă copilul știe să scrie puțin sau să citească, e pus – și asta îmi place, în schimb – să citească subtitrarea la filme. Ar trebui mult mai mult sprijin, chiar și suport material. Dacă te duci și faci analiză de nevoi, nu îți trebuie mari studii să vezi nevoile unei familii dintr-o comunitate. Intri pe prima stradă și vezi – asfalt, poate gard, poate un acoperiș, că poate plouă în casă. Și se adună.

Go Free: Care e cea mai frumoasă amintire a ta din lumea teatrului?

Ionuț: Sunt muuulte. Țin să menționez una drăguță. Poate pentru unii nu înseamnă mare lucru, dar pentru mine a însemnat foarte mult să știu că la un spectacol a fost în sală, deși era doar în cadrul facultății, eu eram student, că a fost prezentă în sală doamna Melania Ursu. Un om al teatrului românesc mamut. Un om care s-a stins prea repede și de la care eu voiam mai mult. Voiam să pun o mie și una de întrebări și am avut posibilitatea de a discuta cu dânsa într-o stație de autobuz. Puțin, ce-i drept. O simțeam, cumva, aproape, pentru că așa era doamna Mela – aproape. Au fost multe lucruri. Prima dată când au venit părinții mei la un spectacol și eu am fost pe scenă, a fost o chestie… E interesant să fii actor și să primești flori, pentru că, până atunci, știi că doar femeile primesc și te gândești ce e în neregulă. Teatrul e foarte fain că te pune, ca și orice altă meserie pe care o faci, dar parcă teatrul mai mult, în legătură cu tot felul de oameni de cultură, de la care ai ce învață și cu care merită să te întâlnești.

Go Free: Ai avea un mesaj pentru tinerii care și-ar dori să urmeze calea asta?

Ionuț: Nu m-am gândit niciodată să am un mesaj pentru cei care vor să dea la actorie, dar dacă asta simțiți că vreți să faceți și că nu mai puteți fără asta, faceți-o! Tot voi veți fi mai câștigați. Cu siguranță, o să se schimbe ceva în voi. Un tânăr de etnie romă, dacă vrea să facă chestia asta, este foarte important să își dorească și să facă tot ce poate, să vadă spectacole, să interacționeze cu oamenii de teatru, să găsească toate oportunitățile de care ar putea să profite și să urmeze calea asta. Eu sunt de principiu că dacă îți dorești ceva, sigur găsești o cale, sigur undeva se deschide o ușă, sigur undeva este cineva care te ajută. Eu am început la Asociația Teatru Clandestin (n.r. Asociația de Teatru Experimental Clandestin), ca o relaxare, dar, apoi, am început să merg la niște cursuri de dezvoltare personală prin teatru, le ținea actrița Elvira Rîmbu, la Oradea. Acum este directorul teatrului. La fel mi-a spus și dânsa: “dacă îți dorești și simți că nu poți fără chestia asta, da”. A fost unul dintre oamenii care m-au încurajat.

Go Free: Ceva ce nu te-am întrebat.

Ionuț: Chiar nu știu. Fiți buni unii cu ceilalți. Sună, poate, penibil, dar cred că un om trebuie să fie bun. Dacă chestia asta nu e un principiu de viață, înseamnă că ai o problemă. Într-adevăr, nu te trezești dimineața și îți spui: “astăzi, vreau să fiu bun!”, dar chiar și un zâmbet sau poate într-adevăr un leu cuiva e de ajuns… o mână de ajutor, tot felul de chestii. Câteodată trebuie să asculți pe cineva. Eu fac asta mult.

Interviu realizat de Adriana COZANU și Alexandra-Maria SANDU.

Fotografii: arhiva personală, Ionuț Șerban.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului “Școala de Jurnalism Comunitar StReEt”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program dezvoltat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation, sprijinit de Enel România, Raiffeisen Bank și Ursus Breweries. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția finanțatorilor sau a partenerilor.


Comments (2)

 

  1. Ioan Gostian says:

    Apreciez mult pe cei care își depășesc condiția comunității de proveniență, ba mai mult, caută să o și tragă după sine, să o ridice. Bravo lor!

  2. Maria R. says:

    Chapeau bas!
    Tot respectul!

Leave a Reply to Maria R.