Interviu cu Maria Stoica: Când e o singură voce în fața ușii i se va zice: „Veniți mâine!”, dar când sunt mai multe, ele se vor face auzite!

Posted on March 31, 2019 by Go Free

  

Maria Stoica este o tânără romnie, activistă pentru dreptul la locuire decentă, implicată în viața comunității din care face parte. Are 24 de ani și este mama unui băiat pe care-l inspiră prin propriul exemplu, așa cum ne-a inspirat și pe noi prin forța acțiunilor ei și a gândurilor pe care ni le-a împărtășit într-un interviu acordat Școlii de Jurnalism Comunitar StReEt. Maria vede în activism o modalitate concretă de a ajunge la o schimbare în bine în ceea ce privește sistemul de acordare a locuințelor sociale în Cluj-Napoca, și de a construi un viitor mai bun pentru familia ei și comunitatea romă din Strada Cantonului, Pata Rât, cât și pentru alte persoane vulnerabile, cu venituri modeste, din România și Europa, care devin tot mai des ținta evacuărilor în procesul de dezvoltare a orașelor prin strămutarea familiilor cu venituri mici spre marginea sau în afara orașelor. Nu e greu de înțeles care e motivația ei de a se implica în campania Căși Sociale ACUM/Social Housing NOW, ea însăși având o istorie a evacuărilor forțate, însă e nevoie de multă determinare pentru a continua să lupți pentru o cauză care încă are prea puțin sprijn din partea societății românești sau e privită de mulți dintre noi de pe o poziție privilegiată. Să-i dăm cuvântul Mariei, pentru că are multe să ne spună.

GO FREE: Cum ai auzit de mișcarea Căși Sociale ACUM!?

MARIA: A început să vină doamna Eni [n.r. Eniko Vincze] la noi în comunitate [n.r. comunitatea din Strada Cantonului, Pata Rât], informându-ne despre locuințele sociale. Vreau să spun că stăm în comunitate cam de prin 2000-2001 și până acum 4 ani, 5 ani, cam de când vine doamna Eni, majoritatea dintre noi nu știa de locuințele sociale.

GO FREE: Și v-a încurajat să vă implicați?

MARIA: Da, foarte mult. În primul an nu am vrut, în primul an când a venit doamna Eni pur și simplu am depus dosar, nu s-o-ntâmplat nimic, după care o venit și proiectul „Pata-Cluj”, acum 2 ani o fost, și am zis „Măi, uite că nu-i în van, adică o șansă există, chiar dacă-i mică, există; hai să mă implic mai mult că merită”.

GO FREE: Pentru cei care încă nu știu cum ai ajuns, de exemplu, să locuiești pe strada Cantonului, poți să ne zici ceva despre experiența ta?

MARIA: Am fost evacuată. Am avut parte de multe evacuări. Prima am avut-o înainte de 2000, deci în ’98, aveam 4 ani când am avut parte de prima evacuare, și de atunci exista câte o evacuare la fiecare 3 luni, 6 luni, deci era an în care am fost evacuați de 2 ori. Am fost evacuate de pe Moților, de-acolo am ajuns să stăm în Iris, de acolo tot în Iris ne-am dus, undeva mai jos. Îmi aduc aminte fiecare detaliu din Iris pentru că pot să spun că acolo mi-o început copilăria, da’ nu o durat mult, undeva cred că la nici un an nu am stat acolo, ne-o evacuat din nou Primăria, chiar lângă Someș, ne-a dus și ne-a pus așa, fără apă, fără nimica, deci un chin. Baie făceam în Someș, hainele ți le spălai în Someș. De acolo am ajuns pe Cantonului. […] și acolo când ne-o dus n-am avut apă, n-am avut curent, nimic.

GO FREE: Și-acum s-a schimbat ceva acolo?

MARIA: Nu mai stăm acolo, ne-o evacuat cam după un an. Până la urmă ne-o evacuat, ne-o distrus tot și-acolo, ne-o mutat la 200 de metri, 300, nu știu cât să fie, mai jos tot pe Cantonului; […] fiecare care cum o fost adus, zece familii de-acolo, cinci de-acolo, ne-o îngrădit ca să nu dăm față unul cu altul, adică să nu ne omorâm între noi, că ei așa spuneau că ne omorâm între noi. Acolo ne-o dus de 17 ani, ăsta-i al 18-lea an. Acolo am crescut, copilărie, adolescență și acuma ca adult.

GO FREE: Și e cumva vreo teamă că v-ar putea muta din nou de-acolo?

MARIA: În orice moment, teama asta există de copilă, deci nu cred că o fost an în care să nu ne temem că ne mută. În momentul în care eu, mâine, dacă vine și îmi bate la ușă și îmi spune „Vă evacuăm!”, am pierdut absolut tot ce-am investit 17 ani, tot. Și frica mai mare mi-e pentru copilul meu. Eu la anii lui deja știam ce-s ălea evacuări, erau la ordinea zilei, să vină mascații pe stradă, să-i vezi, deci era ceva obișnuit, copilul meu nu știe lucrul ăsta.

GO FREE: : Știm că ești mamă, ești romnie, ești activistă, cum le împaci pe toate și cum e văzută asta de către comunitate?

MARIA: Hai să încep direct cu comunitatea, că aici e un pic mai greu. De obicei, nu știu în alte comunități cum îi, da’ pe aici pe la noi pe la Cluj femeile nu prea au, să zic așa, obiceiul ăsta de a pleca de-acasă sau de a lua cuvântul înaintea bărbatului. La noi de obicei în comunitate femeile-s retrase. Deci eu, ca activistă, în comunitate, când mă duc să discut cu o familie, atenția mea se-ndreaptă să mă duc să discut cu doamna din casă, la care doamna zice „Apoi stai să-l întreb pe el” sau „Mai bine întreabă-l pe el”, și automat ea mă redirecționează la soțu’. Eu ajung să comunic mai mult cu ei, cu bărbații, decât cu ele. De tineri e văzută ok chestia asta, de tinerii care-s acuma, da’ de oamenii care-s un pic mai în vârstă nu e. O fost chiar și, în primul an, o ceartă, o început să se certe cu doamna Eni: cum poate doamna Eni să pună o copilă să se ocupe de dosare și, în plus, cum poate să pună ea o femeie să se ocupe de dosare. Deci lor, oamenilor mai în vârstă, li se pare o jignire pentru bărbații din casă sau, nu știu cum să spun, dar ei nu văd lucrul ăsta ca pe un lucru bun. „Tu ca femeie să mergi să iei cuvântul, de ce tu? Ai bărbat, lasă-l pe bărbatu-tu.” Eu nu gândesc așa, eu gândesc altfel decât ei. Și atuncea, fiind activistă în comunitate să știi că-i greu. Din pretenele pe care le-am avut, amu-s doi ani, dacă mai am jumate-i mult.

GO FREE: Și crezi că ăsta-i unul din motive?

MARIA: Da, și ăsta-i.

GO FREE: Nu mai vor ele sau nu le lasă soții, sau care crezi că e…?

MARIA: Soții, soții. Ne-am înțeles bine o perioadă. După care-am intrat ca activist, eu începeam să mai șușotesc câte ceva: „Auzi, tu, vezi că potrivit legii nu știu căreia tu ai voie să faci aia, du-te, tu, angajează-te!”. Ei le trăgeau de-o parte. „Stai un pic, că Maria ție-ți bagă prea multe-n cap, te-nvață prea multe, stai tu acasă!”. Și din cauza asta multe relații dintre noi s-o rupt.

GO FREE: Și familia ta cum a privit implicarea ta și în activism și de a avea și un loc de muncă?

MARIA: Soră-mea vede că pot mult mai mult de-atâta, […] să am un loc de muncă, să fiu activistă, să fiu mamă, ea vrea mult mai mult de la mine. Și mă-ncurajează. Mama îi cunoaște pe bătrânii de la noi, știe cum îs. Zicea: „Lasă c-o să vezi tu că tot ție o să ți se spargă în cap că tu ești femeie între ei și ție ți se sparg în cap.”. Asta o fost la început, acuma nu; și ea mă ajută. Soțul… Mâine sau azi să-mi zică soțul „Nu te mai duce la ședință!” i-aș cere un motiv. Dacă ar putea să-mi dea un motiv atâta de bun încât să mă facă să renunț, poate că aș renunța. Da’, sincer, dacă eu nu găsesc un motiv pentru care să renunț, nu știu cum ar putea găsi el.

GO FREE: Fără să vrei, poate, sau cu sau fără voința ta, tu schimbi într-un fel sau altul și mentalitatea…

MARIA: …mentalitatea femeilor din comunitate, a bărbaților mai greu.

GO FREE: S-au obișnuit în timp? Cum te priveau la-nceput și cum se uită acum când mergi și le povestești?

MARIA: La început mă priveau altfel, mă priveau ca pe o copilă. Dar eu mă duc acolo și vorbesc exact ca și cum aș vrea să fie luată mama mea: „Săru-mâna, putem discuta un pic? Uitați, dumneavoastră…”. Ei se miră când văd că vorbești cu ei pe tonul ăsta, adică ei se-așteaptă să-i iei cu „mă”, cu „tu”. Și când văd că-i respecți zic: „Mă, îi copilă, nu-i copilă, da’ uite că mă respectă”. Pe ei îi bucură lucrul ăsta. Deci la-nceput, îți spun, mă priveau ca pe-o copilă sau pur și simplu aveau pretexte ca să nu discutăm, să nu apuc să-i informez la timp. Mi-o fost greu la-nceput. Dacă nu-i înțelegi, n-ai ce să discuți cu ei. Ideea e că atunci când ești din comunitate îi înțelegi altfel. Ai trăit ce-o trăit ei, poate nu aceeași chestie, dar asemănător ați trăit toți. Suferința o simt toți la evacuare. Și-atuncea poți să-l atingi alfel, să discuți cu el. Acuma vin ei după mine și-ntreabă: „No, fată, sunt ceva noutăți, sunt ceva vești?”.

GO FREE: Cam câte dosare pentru acordare de locuințe sociale ați reușit să depuneți anul acesta?

MARIA: Peste 80. Dacă țin bine minte peste 80. Am avut aproape peste 40 eu, numai de pe Cantonului. Dacă mulți de-acolo ar avea școală, n-ar mai fi acolo. Ei punctează foarte mult școala [n.r. se referă la evaluarea dosarelor de către angajații din Primărie]. Punctele de forță de caz majoră care se dau 20, 10 puncte, nu știu câte îs, rar dacă le primește careva de la noi. Și nu-nțeleg de ce, pentru că tu chiar stai într-o situație critică acolo […].

GO FREE: A câta oară ai depus dosar?

MARIA: A treia sau a patra oară depun.

GO FREE: A fost soluționată pozitiv vreo contestație?

MARIA: De la noi nu. 120 o fost punctajul cel mai mare. Locul 50 cred.

GO FREE: Și s-au mai făcut contestații care s-au rezolvat?

MARIA: În fiecare an se depun contestații. Și lumea-i tot acolo. Îți dai seama cum se rezolvă. Îți dă cinci puncte, două puncte […], în unele cazuri nu se face chiar nimic, da’ de rezolvat să pleci de-acolo, nu. În 17 ani, 18 ani, Primăria o scos o singură familie de-acolo.

GO FREE: Și ce le mai dă oamenilor speranța să aplice totuși sau cum reușiți să-i motivați?

MARIA: Eu personal le spun că au o șansă. Dacă eu nu renunț, voi de ce să renunțați? Eu spun sincer, mama mea n-o mai vrut să mai depună. […] Sunt oameni mai în vârstă care spun: „A, păi ce rost mai are, noi murim și tot nu ne dă.”, și atunci eu încerc să-i încurajez: „Lasă că poate n-oi muri și uite rămâne la copii, rămâne la nepoți. Lasă, nu gândi așe, trebuie să pui, să vadă oamenii ăia de la Primărie că tu vrei să ieși de aici, că tu încerci să ieși de aicea, că nu îți place aicea.”. Și-atunci se conving.

Cumva trebuie să le găsești tot timpul o soluție, altfel renunță ușor. Trebuie să îi motivezi. Dacă nu te implici și nu îți ceri drepturile….trebuie să o faci, chiar dacă ești de etnie romă, atâta timp cât te-ai născut în România, aparții ei. Era la un moment dat o ceartă între români și romi, când locuiam lângă Someș: „Mergeți în India că acolo e țara voastră!”, spuneau românii. „Aveți vreo dovadă că eu vin din India dacă eu m-am născut în Cluj?”, era reacția. Am prieteni de alte etnii care îmi spun: „Vai, Maria, tu semeni așa bine cu indiencele!/Am văzut pe National TV indience ca tine/etc.” La liceu, la magazin, în taxi m-am întâlnit cu astfel de replici. Ce vreau să zic cu asta e că tineretului rom îi este rușine, după multe situații în care au fost jigniți apare teama de a-și cere dreptul.

De când sunt în mișcarea Căși Sociale ACUM!, parcă mă simt mai mândră că sunt romă. Multe cazuri de discriminare au ajuns la noi și așa mi-am dat seama că nu suntem singurii care ne lovim de această problemă, dar că s-ar putea să fim singurii cărora ne convine această situație și că nu luptăm. Chiar și la 1 Mai, băieților le era rușine să meargă să joace fotbal, îmi spuneau asta, mă întrebau: Ce vor zice oamenii știind unde locuim? Ne facem de rușine…”

GO FREE: Era o rușine generată de faptul că sunt romi sau că locuiesc acolo?

MARIA: Că locuiesc acolo. De când locuiesc pe Cantonului nu am auzit vreodată pe cineva să aibă vreo rușine legată de etnie. Copilul meu e singurul care spune că e român. Noi nu l-am învățat să își ascundă etnia, nu știu dacă am făcut bine sau nu. Dar nu vrem ca el să se simtă diferențiat față de ceilalți copii. În comunitatea noastră, majoritatea copiilor merg la școală în cartierul Someșeni, unde romii au clase speciale, ceea ce mi se pare discriminatoriu, nu sunt de acord cu așa ceva. Eu aveam la școala generală colegi unguri, români, chiar și o vecină de-a mea era cu mine în clasă. De ce nu sunt de acord? Aproape toți copiii de etnie romă, care merg la școală, au părinți cu nivel minim de educație. Mama mea, spre exemplu, avea opt clase. Cine era să mă ajute când am ajuns la liceu? Ea nu putea să mă mai ajute din clasa a cincea. Copiii sunt lăsați de multe ori de capul lor pe-acasă, nu prea se ocupă de ei părinții. Eu îi spun fiului meu, Flaviu: „Nu mă deranjează că prietenii tăi sunt romi, dar mă deranjează să văd că ești ca ei (dacă te comporți/vorbești urât etc), în condițiile în care eu muncesc, deși aș putea să mă descurc doar cu un salariu, mai fac și activism….”.

Elevii din clasele speciale pentru romi nu pot să vadă o altfel de lume, o altfel de tradiție, dacă pot spune așa: ce văd ei acasă, văd și la școală. Orice copil e rău în felul lui, spun asta mereu. Dar dacă tu, ca mamă, nu îți faci datoria, nu te implici și nu îți dedici timp pentru copil, ce faci atunci? În perioada înscrierilor la școală, le încurajam pe celelalte mămici să își scoată copiii de aici și să îi ducă la școli mai bune. Mulți se plâng că acolo trebuie să plătești, și e adevărat. Eu plătesc doar pentru semi-internat o sumă măricică, la care se adaugă mâncarea, niște haine…recunosc că e ceva cheltuială, dar până la urmă o fac pentru educația lui. Nu îți spun asta nici ca activistă, nici ca romă, ci îți spun asta ca mamă: să îl văd peste 20 de ani stând într-un birou, primind respect de la ceilalți și nefiind jignit, crezi că eu mă voi mai gândi la banii pe care îi cheltuiesc acum? Cu siguranță că nu. Voi fi mândră că a realizat ceva în viață, nu am nevoie să își facă averi sau palate, ci să fie un om cinstit și să muncească pentru ceea ce va avea. Când eram elevă în clasa a opta, din 15 eleve am terminat anul doar două. De mine râdeau oamenii că mergeam la școală. Nu erau tinerii cei care râdeau, aveam prietene care își doreau să meargă și ele; părinții lor ajungeau să râdă de mine. Erau momente în care doream să renunț și eu, dar mama zicea: „Lasă-i să râdă!”. Îmi place să lucrez, cred că am moștenit asta de la mama, mă plictisesc repede dacă fac același lucru de multe ori, la fel e și băiatul meu. Am învățat să mă mișc repede când vine vorba de curățenie și gătit, mai mult fiindcă job-ul la supermarket mă chema la datorie în orice moment.

Cu mișcarea Căși Sociale ACUM!, oamenii încearcă să se desprindă de trecut, deși sunt și unii care nu vor să accepte, dar măcar acum suntem priviți de cineva.

Îmi spun vârstnicii cum era în tinerețea lor: la 13-14 ani, fata se mărita, ea trebuia să aibă grijă de casă și de copii, în timp ce soțul muncea. Chestia asta a trecut la copii și de așa se explică lipsa de educație. Dar de vină nu sunt copiii, ci autoritățile, aici doream să ajung. Totul pornește de la autorități. Dacă poți să îmi iei copilul la o școală bună, să îl lași să învețe, de ce nu faci o schimbare și în celelalte școli? Mai împrăștie-i prin alte școli ca să vezi că sunt copii și ei. Învățătoarei lui Flavius nu i-a venit să creadă ca el e de etnie romă.

În clasa pregătitoare, copilul meu citea ca unul din clasa a doua, i-am plătit ore suplimentare de limba engleză, profesoara m-a așteptat să îmi spună că am un băiat foarte deștept. Cum era dacă îl dădeam la școală în Someșeni? I-ar fi lipsit oportunitățile, nu ar fi luat locul 3 la șah…niciodată nu s-a jucat șah în familia mea, i-am plătit ore suplimentare și acolo, să aibă antrenament. Sincer, sunt mulțumită de el. Nu l-am învățat limba romani, deoarece nu cred că îl va ajuta în viitor. Eu am învățat-o de la bunica, ni se impunea și la școală, dar nu mi-a plăcut să o învăț.

GO FREE: Spuneai că mergeți prin comunitate și le povestiți oamenilor despre Căși Sociale ACUM!, ce activități mai desfășurați pe lângă asta?

MARIA: Pregătim și activități stradale, diverse manifestații, în weekend ne întâlnim, când sunt mai liberi oamenii. E fain că fiecare vine cu câte o idee. Cel mai mult mi-a plăcut manifestarea din 21 martie [n.r. 2018], de Ziua Internațională pentru Eliminarea Tuturor Formelor Discriminării Rasiale. M-am regăsit în acea activitate, pentru că nouă ne-a ars baraca (asta se întâmplase în timpul școlii, am salvat câteva haine care miroseau îngrozitor). La 21 martie am țintit discriminarea din viața de zi cu zi, de la locul de muncă. Pot să zic că am avut parte de discriminare când lucram la supermarket. Atunci mi-am pierdut încrederea în oameni și mi-a fost greu să îmi revin. Avusese loc un furt sau o greșeală de calcul, în fine….lipseau vreo 12.000 de lei din seif, eu aveam atunci 4 zile de concediu și nu știam ce s-a întâmplat. Când am revenit și am văzut că lipseau bani, am anunțat șeful de magazin. A doua zi au venit oamenii de la securitate, ne-au luat pe rând în birou, eu am avut o conversație lejeră cu ei, mi s-a spus că vor fi vizualizate înregistrările de pe camera video, ba chiar i-am rugat să facă asta pentru a rezolva problema fără tărăboi. După aceea, am fost întrebată: „Auzi, da’ tu te-ai gândit că no, ești mai închisă la culoare și, oare colegii nu te bănuiesc pe tine prima dată? Iar aurul pe care îl porți….”. Eu aveam încredere în colegii mei și am spus că aurul fusese cumpărat din banii proprii înainte de a primi locul de muncă de acolo și aveam chitanțe care să îi dovedească asta. Mi-a fost greu să ies de acolo fără lacrimi. Sora mea m-a sprijinit, ea lucra la același supermarket. După ce am ieșit din birou, am mers afară și am început să plâng. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar atunci mi-am pierdut încrederea în români și pentru o perioadă am vrut să stau doar pe lângă romi, nici până la piață nu mergeam. Am aflat ce s-a întâmplat cu banii mai târziu, după ce îmi dădusem demisia. Și-au cerut scuze, mi-au spus că mă pot întoarce, dar mă simțeam prea jignită ca să mai fac asta.

Comunitatea are nevoie de speranță. Să vezi că vine cineva din afară și te sprijină, îți oferă o altă viziune. Dacă ar veni oamenii mai des la întâlniri și ar vedea despre ce se discută, cred că ar gândi și ei altfel. Le lipsește încrederea de a se deplasa și au impresia că ar fi o pierdere de timp, mai ales după ce primăria le-a promis marea cu sarea și nu a făcut nimic.

GO FREE: Ai putea să ne spui câteva dintre lucrurile promise de primărie?

MARIA: Țin minte că la ultima evacuare-dacă nu veți râde voi, sigur o voi face eu, pentru că primăria ne-a dat patru cuie și o sfoară măsurată în funcție de numărul de membri din familie. M-au întrebat: „Câți sunteți?”. „Cinci”, am răspuns. „Aaa, atunci vă ajung patru metri de sfoară să încercuiți.”, mi-au zis. Ne-au promis că nu vom sta mult acolo, că o să fie altfel, că vom avea locuințe noi. Singura colaborare a fost pentru apă, cu organizația Ecce Homo, dar cheltuielile au fost plătite de organizație, nu de primărie, a fost mai degrabă un fel de „Vreți să faceți voi? Bine, mă scăpați pe mine de o grijă.”. Așadar, pot zice că primăria nu a făcut absolut nimic. Sperăm că vom scăpa iarna asta fără case arse. Au mai fost oameni care au rămas fără ele și au primit locuințe de necesitate, dar ele sunt date pe o perioadă de 6 luni, după care are loc evacuarea. Unde se întorc oamenii? La „luxul” de pe strada Cantonului.

GO FREE: De fiecare dată când au loc acțiuni în stradă, voi chemați oamenii să se alăture. Ce am putea să le transmitem celorlalți ca să înțeleagă de ce e important să se alăture?

MARIA: E foarte important să fim solidari, deoarece azi pot fi eu într-o astfel de situație, dar mâine poți fi tu. Nu contează că ești român, german, american, ungur sau rom, trebuie să vezi asta ca om, în primul rând. Cum simți tu, așa simte și celălalt. Când e o singură voce în fața ușii i se va zice: „Veniți mâine!”, dar când sunt mai multe, ele se vor face auzite.

Interviu realizat de Ana-Maria SIMEREA și Miruna LUPAȘ

Fotografii: Andra Camelia CORDOȘ, arhiva Go Free

Acest material a fost documentat în cadrul proiectului “Școala de Jurnalism Comunitar StReEt”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program dezvoltat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation, sprijinit de Enel România, Raiffeisen Bank și Ursus Breweries. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția finanțatorilor sau a partenerilor.