#MERHBA: despre migrație, discriminare și oamenii din spatele etichetelor

Posted on May 8, 2018 by

share on facebook   

 

Cu siguranță Libia, Eritreea sau Siria ni se par țări cu care avem prea puține în comun, mult prea îndepărtate pentru a rezona cu poveștile oamenilor de acolo și totuși, România împarte cu aceste țări locurile fruntașe în statisticile despre emigrări. Suntem pe locul 2 în lume după Siria la numărul de oameni care emigrează din țară, peste 3 milioane de români sunt oficial plecați într-o țară străină pentru a-și asigura un trai decent. Familia mea, de exemplu, se risipește pe zi ce trece prin lume, mătușa mea se mută în vara aceasta la Londra, unde fiica ei muncește de peste 10 ani, tata pleacă din nou în Belgia, unde fratele meu muncește de vreo 5 ani și tot așa. Instigări precum Afară cu imigranții din țară sau România pentru români (întâlnite și la Cluj-Napoca) devin pure ipocrizii și alimentează cu ură o dezbatere artificială, pentru că deși noi plecăm peste tot, nu prea părem dornici de a-i accepta în țară și pe alții.

Aceasta a fost și tema discuțFoto: Mohamed Hassaniilor la care am participat în proiectul internațional MERHBA – Migration exclusion resulting from hate speech, brainwashing and apathy, acronimul însemnând și bun venit în limba malteză, organizat de TDM 2000 Malta în colaborare cu alte 7 ong-uri europene, finanțat prin programul Erasmus+, cu scopul de a trage un semnal de alarmă cu privire la situațiile dificile prin care trec oamenii odată ce devin imigranți într-o țară străină. Astfel, timp de 10 zile, împreună cu 40 de tineri provenind din Malta, Italia, Ungaria, Suedia, Polonia, Franța, Turcia și România ne-am întâlnit în St.Paul (Malta) pentru a împărtăși experiențele proprii și nu numai cu privire la procesul de migrație și discriminare, totodată dezvoltând un program de îmbunătățire a politicilor de integrare a migranților pe baza celor discutate, program ce urmează să fie prezentat autorităților naționale din țările participante.

Proiectul a reușit să aducă împreună tineri aparent foarte diferiți, ca religie, cultură, țară de origine, dar care au fost uniți prin poveștile lor de viață ce, în majoritatea cazurilor au stat sub semnul depășirii unor situații dificile rezultate din acțiuni motivate de ură, discriminare sau excluziune îndreptate împotriva lor. Motivul urii? Pentru că nu sunt asemenea majorității.

Imaginează-ți că viața ta obișnuită este dată peste cap de un anunț la radio din care afli că începând de azi țara ta intră în război, iar bărbații (inclusiv cei din familia ta) vor fi înrolați obligatoriu în armată, fără prea multe excepții; soarta femeilor, a copiilor șFoto:  Mohamed Hassani a celor cu dizabilități se va decide ulterior, iar între timp orice resursă va fi naționalizată de către stat. Ce vei face acum? Vei rămâne în țară? Vei pleca? Dacă pleci, încotro? Ce vei lua cu tine? Cum o să te descurci? Acest scenariu creat de Amnesty International și prezentat de echipa Ungariei participanților, i-a forțat pe aceștia să se gândească cum s-ar simți și cum ar acționa într-o asemenea situație, dezvoltându-și de asemenea capacitatea de empatie. Însă, pentru câțiva dintre tinerii participanți un astfel de scenariu a însemnat cu ani în urmă chiar propria lor realitate.

A. era un tânăr obișnuit când s-a trezit în plin război în Libia, fără multe opțiuni. A auzit că unii se ocupă cu transportul de oameni spre Italia și că după un drum de doar 3 ore cu vaporul, ajuns acolo te-ar întâmpina o viață cu totul diferită, mult mai liniștită și bună. A lucrat până la epuizare și a reușit să strângă banii de drum cam în trei luni, apoi a ajuns să stea cu săptămânile în zona de port controlată de contrabandiști, zonă din care ieșirea însemna moartea, pentru că răzgândirea sau părăsirea acelei zone nu erau acceptate de către aceștia. A urmat apoi ziua îmbarcării în vaporul spre Italia, moment în care nu își mai dorea deloc acest lucru, pentru că scenele la care asista erau oribile. Și-a dat seama după 3 ore de drum că Italia nu va sosi prea curând, nu era nicio urmă de mișcare pe marea largă, doar ei îngrămădiți într-un vapor, fără apă sau alte resurse. La un moment dat au început să se scufunde, iar el s-a repezit la o canistră de petrol de care a stat atârnat până ce l-a salvat un elicopter al poliției italiene. Ajuns în Napoli a încercat să-și convingă rudele și cunoscuții că toată experiența a fost un calvar și că riscurile sunt foarte mari dar cuvintele lui s-au lovit de un zid, pentru că cei rămași acasă nu îl credeau și îl acuzau că le dorește răul, deoarece promisiunile și presiunile făcute de contrabandiști erau mult mai puternice decât vorbele lui de la depărtare.

O doamnă îți întinde agitată un formular, nu prea înțelegi ce zice, e o limbă pe care nu ai mai auzit-o, te uiți la ea, apoi la formular, ea din nou îți spune ceva, de data aceasta pe un ton mai răspicat. Încerci să îți dai seama ce e cu formularul acela, întrebi în engleză, niciun răspuns… Cumva intuiești ce ar trebui să scrii, dar doar la vFoto: Pamela Cann Rodgersreo 2 rubrici din 10. Doamnele trec pe lângă tine și țipă. Tu te uiți la cei de lângă tine, nici ei nu pricep prea multe. Unii îți mai șoptesc câte un cuvânt… Până să scrii ceva ți s-a luat formularul din mână. Unii sunt luați și duși afară. Unde sunt duși? Ce s-a întâmplat? Cum te simți? Ce urmează? – acest scenariu este unul frecvent întâlnit în birourile de imigrări sau în apropierea granițelor țărilor care întâmpină un număr crescut de migranți și reprezintă descrierea sumară a primei amintiri pe care o au majoritatea acestora despre țara gazdă. Sunt puține țările care reușesc să pună cu adevărat la dispoziția acestor oameni translatori, formulare adaptate sau o explicare în detaliu a procedeelor ce vor trebui îndeplinite până la confirmarea statutului de refugiat, deși am presupune că a ști măcar limba engleză e de datoria cuiva care ocupă un asemenea post.

Astăzi A. lucrează la o asociație italiană cu tinerii refugiați pentru a-i ajuta să treacă de aceste dificultăți, să se adapteze mai ușor la noua societate și să-și însușească limba italiană de la cuvinte până la gesturile ce o întregesc. Mărturisește că viața nu devine cu mult mai ușoară după ce ajungi în țara mult visată, la început nimeni nu voia să vorbească cu el, iar sistemul descurajează imigranții, spune el, pentru că aceștia nu văd rostul educației, din moment ce tot nu vor putea accesa locuri de muncă ce să le asigure un trai decent.

Z. s-a mutat cu familia ei din Eritreea în Arabia Saudită apoi în Suedia, pe când avea doar vreo 7 ani, a învățat limba suedeză la perfecțiune, datorită programelor de integrare pe care le avea pe atunci Suedia, programe ce asigurau un an de pregătire pentru cei nou-veniți în vederea însușirii limbii și culturii țării. Nu a realizat pe atunci ce înseamnă discriminarea, de ce culoarea pielii ei sau vălul de pe capul mamei vor atrage mereu privirile celor din jur, însă, își amintește cu lacrimi în ochi ziua în care un bărbat s-a îndreptat violent spre ea și mama ei în autobuz și le-a scuipat plin de ură. Acela a fost momentul când viața ei din Suedia s-a transformat brusc în mici momente de ură adunate zi de zi, momente din cauza cărora e și mai determinată să lupte pentru îmbunătățirea vieții imigranților. În prezent Suedia nu mai asigură acel an pregătitor pentru cei nou veniți, copiii find puși direct în clase cu predare în suedeză, fapt ce le îngreunează semnificativ integrarea, astfel, organizația la care Z. și sora ei sunt voluntare în prezent încearcă să suplinească acest rol de mentorat și ghidare în cultura și limba suedeză pentru imigranți. Deși, numărul refugiaților în Suedia s-a diminuat treptat în ultimii ani, acțiunile de ură îndreptate împotriva comunității musulmane sau de culoare sunt din ce în ce mai prezente, de la dificultăți în găsirea unui loc de muncă până chiar și la incendierea moscheilor. Presa de multe ori cenzurează aceste fapte, spun fetele, așa că împărtășirea și publicarea acestor experiențe devine din ce în ce mai importantă, pentru că doar așa putem da ascultare oamenilor discriminați și da piept cu această problemă a societății, ignorarea nefiind niciodată o soluție.

Discursul și acțiunile instigatFoto: Pamela Cann Rodgers_oare la ură fac parte de mult timp din categoria actelor sancționabile prin lege, însă, de multe ori linia dintre libera exprimare și discursul instigator la ură este cu greu trasată de către majoritatea populației, fapt ce determină ca multe legi să fie prezente doar în teorie nu și puse în practică. Astfel, un avocat i-a pus pe participanții proiectului în ipostaza de a decide ce anume dintr-o serie de texte adunate de prin presă sau rețelele sociale malteze este sau nu discurs instigator la ură și mai ales cum ar sancționa aceștia respectivele cazuri. La finalul exercițiului am putut observa fiecare dintre noi că atunci când un mesaj se bazează pe construirea unei opoziții între noi și ei, intenția autorului a fost clar de a crea ură. Justiția malteză a sancționat nu de puține ori cu amenzi ridicate mesajele instigatoare la ură, autorii acestora fiind puși în unele cazuri să plătească până la 5000 de euro amendă.

A nu fi ținta mesajelor instigatoare la ură, a nu fi discriminat sau amenințat înseamnă să ai o viață cât de cât normală, însă, nu înseamnă să fii și integrat într-o societate. A fi tolerat nu înseamnă a aparține, iar fără a aparține și a fi respectat, distanța dintre noi și ei nu se micșorează, iar calitatea vieții nu devine nici ea mai bună, pentru că apartenența și respectul sunt bazele integrării. Cât timp răspunsurile pentru întrebări precum: ați fi de acord să fiți vecin cu un imigrant? sau ați fi de acord să aveți parte din familie un imigrant? stârnesc mari dezbateri, devine clar că acel om nu este văzut ca aparținând societății, ci este redus cu totul de către majoritate la eticheta de imigrant și nimic mai mult.

M. a plecat din Eritreea în Arabia Saudită, apoi a ajuns în Malta, unde a locuit împreună cu cei 8 frați ai lui într-un container dintr-un port maltez timp de 7 luni, având 3 locuri de muncă pe zi până au reușit să-și permită închirierea unui apartament decent. Astăzi este unul dintre fondatorii primei asociații de refugiați din lume, premiată și de către ONU, ce își propune să încurajeze tinerii refugiați să devină cetățeni activi și agenți ai unei societăți incluzive în Malta și nu numai. Integrarea, în opinia lui, are două elemente definitorii, pe de o parte, localnicii trebuie să îmbrățișeze ideea diversității, iar pe de altă parte, refugiații trebuie să înțeleagă că pot să-și păstreze elementele specifice, dar fără a abuza societatea care i-a primit. Însă, fără acces la educație sau locuri de muncă decente, subliniază acesta, integrarea nu se poate realiza, ci doar crearea unor ghetouri.

Un program sustenabil de integrare a imigranților, au concluzionat participanții, trebuie să pornească de la toate micile observații amintite mai sus. Procesele de documentare ar trebui cu mult scurtate ca timp, ar trebui ca oamenii, în cazul refugiațilFotot: Mohamed Hassanor, să fie cazați nu în cartiere marginale în niște sate, ci distribuiți într-un oraș în așa măsură încât atât ei cât și localnicii să-și poată păstra caracteristicile culturale și colabora în echilibru și armonie. Implementarea unor programe de orientare și mentorat, asemenea fostelor proceduri din Suedia, pot face o mare diferență în viața celor nou veniți. Însă, toate acestea sunt aproape degeaba fără legi care să reglementeze piața muncii și să le dea o șansă și imigranților în accesarea unui trai decent, nu doar să fie exploatați. Evenimentele sociale care să aducă împreună localnicii și imigranții pentru a se cunoaște și a trece dincolo de stereotipuri, precum și sprijinirea financiară a ong-urilor pentru a adresa nevoile comunității sunt în opinia participanților aspecte cheie ale unui program de integrare ce dorește să aibă ca punct de plecare nevoile imigranților.

Exemple de bună practică, ce să înglobeze toate aceste puncte de vedere, există și funcționează foarte bine în multe țări. Participanții au avut ocazia să viziteze un astfel de exemplu de bună practică din Malta: două centre de primire conduse de Salezienii lui Don Bosco, un ordin religios al bisericii catolice. Casa Osanna Pia și Casa Mamma Margherita sunt deschise pe aceeași stradă din orașul Sliema și oferă adăpost pentru tinerii cu vârste între 16 și 25 de ani, care au nevoie de un loc unde să stea și de tot suportul necesar vârstei. Astfel, prima casă este asemenea unui cămin de studenți, unde cei nou veniți împart camera cu alții și învață încet încet ce înseamnă să fii independent, ca mai apoi după un timp să fie mutați în cea de a doua casă, unde de data aceasta vor locui singuri și vor fi responsabili de tot ce se întâmplă, plătind o chirie modică. Locatarii diferă ca origini și povești de viață, mulți tineri sunt foști oameni ai străzii, alții sunt refugiați recomandați de alte organizații centrului. Ambele case sunt ținute în legătură prin diverse activități sociale, nu lipsesc animalele de companie, care să le ofere locatarilor un pic de energie pozitivă, iar treburile prin centru sunt împărțite între toți. Casele sunt finanțate atât din resurse proprii, cât și din fonduri ale guvernului maltez, dar și prin sume donate de către organizațiile partenere.Foto Dayle Meilak

În final, cele 10 zile ale proiectului MERHBA au însemnat de fapt o mică mostră de cum ar trebui să se construiască legăturile în orice comunitate, unde oameni de origini și culturi diferite se pot întâlni și trece împreună peste toate stereotipurile și zidurile ce îi țineau departe unii de ceilalți, punând astfel o față, o poveste, un om peste etichetele servite de presa mainstream sau de către propaganda politică, precum și contribuind împreună ca situațiile dificile prin care trec ceilalți din comunitate să nu rămână neadresate.

 

Foto: Pamela Cann Rodgers și Mohamed Hassan

 

 

 

 

Leave a Reply