Despre spațiul civic, drepturile omului și umanitate cu Vlad Dumitrescu
Posted on February 17, 2018 by Adriana Cozanu

De mai bine de 15 ani, Vlad Dumitrescu este prezent în spațiul civic contribuind prin activitatea sa la transformarea societății românești în care oamenii, așa cum îi vede el, sunt încă separați de diferențe profunde de valori, negându-și adesea unii altora realitatea. Am discutat cu Vlad despre aceste aspecte, dar și despre rolul fundamental pe care pot să îl aibă organizațiile nonguvernamentale, despre respectarea drepturilor tuturor oamenilor, despre lucrurile care ne pot aduce împreună și care ne fac mai umani.
Go Free: Cunoscând profilul revistei Go Free, spune-ne 3 lucruri despre care ar trebui să vorbim în acest interviu?
Vlad Dumitrescu: Shrinking civil space (micșorarea spațiului civic), mainstreaming drepturile omului, cu particularitate pe anti-discriminare, și participarea tinerilor.
G.F.: Știm că în viața de zi cu zi ești implicat în multe activități. Ce ar trebui să le spunem cititorilor noștri despre tine ca să te cunoască mai bine?
V.D.: Că sunt ONG-ist, că pasiunile mele tematice sunt educația, în special educația care poate fi oferită de ONG-uri; tineretul și zona de participare în mai multe sensuri, adică educație civică per extenso și, mă rog, prin orice fac, orice aș face în general, îmi place să creez platforme, contexte în care lumea de fapt să se întâlnească și să înceapă să lucreze unii cu alții, să învețe unul de la altul și să ducă inițiative care ar putea să fie punctuale către zone mai extinse de multiplicare, de impact.
G.F.: Putem vorbi de o transformare a societății românești în 2017, privind lucrurile de când ai început tu să activezi în sectorul ăsta? Dacă da, în ce sens?
V.D.: Cu siguranță este o transformare. Am mai zis în multe contexte, nu-mi pot imagina cum ar fi arătat țara asta dacă nu existau organizații neguvernamentale, adică am încercat să fac odată un exercițiu și mi-a ieșit o imagine foarte nasoală, deci, cu siguranță, indiscutabil rolul organizațiilor neguvernamentale în România este unul fundamental pentru tot ce înseamnă zona de democrație, stat de drept. Cu toate astea, văd din nou o transformare mai nasoală în ultima vreme, nu numai din perspectiva asocierii organizațiilor care sunt mai renumite, mai cunoscute, cu diverse sintagme, gen soroșiștii sau statul paralel; și concentrarea prea mult a organizațiilor pe niște activități punctuale, care rezolvă într-adevăr niște nevoi comunitare foarte clare, pregnante, dar nu se mai uită la contextul general în care ne aflăm noi ca societate. Într-adevăr, există, din punctul meu de vedere, un clivaj în acest moment între societatea civilă care face lucruri civice, care încearcă să îndrepte, să repare niște derapaje ce țin fix de democrație, de la participare publică la drepturile omului, la participare la vot, reprezentare etc., ideea e că, din punctul meu de vedere, s-au creat cumva, în ultimii ani, cel puțin în ultimul an este mai pregnant, două idei despre ce înseamnă societatea civilă, adevărata societate civilă. Cine este de fapt societatea civilă? Îs ăștia care au primit bani din extern de la Soroș și de la USAID și de la Comisia Europeană și altele sau organizațiile care sunt “pur românești tradiționale”, care primesc bani pentru activități doar de la instituții publice sau mai puțin publice, care să aibă activități în comunitate? Și cumva ne excludem reciproc.
G.F.: Ce ar însemna această micșorare a spațiului civic?
V.D.: Micșorarea asta a spațiului civic mie mi se pare periculoasă din perspectiva faptului că poate să existe mai mult control asupra oamenilor și ce gândesc ei – își formează această percepție despre cum ar trebui să fie lucrurile fără să aibă măcar o a doua opinie sau fără să știe de fapt întregul context în care s-ar putea desfășura o anumită situație.
G.F.: Care sunt lucrurile care ne lipsesc în interacțiunea asta dintre grupurile din spațiul civic românesc?
V.D.: Dialogul efectiv. Nu pot să spun exact ce ne lipsește, știu ce ne separă, și anume o diferență profundă de valori. Ce ar putea să ne unească ar fi, în primul rând, un minim de toleranță și înțelegere de ambele părți și disponibilitatea de a sta la masa dialogului și de a face compromis, dar nu prea lucrăm bine cu compromisuri, ce-i drept.
G.F.: Ce facem bine la nivelul dialogului în spațiul civic românesc, la nivel de ONG-uri?
V.D.: Noi facem foarte multe lucruri bine. Repet, dacă n-ar fi fost organizațiile societății civile eram departe în sensul negativ, înapoi. Știm să punem punctul pe i, știm să facem monitorizare de derapaje care ar putea să se întâmple în orice moment; știm să găsim eforturile și interioare și exterioare de a continua și de a fi sustenabili pe ceea ce facem, pe activitățile și viziunea organizațiilor noastre; știm să găsim resurse oriunde ar fi posibil să fie găsite pentru a ne duce mai departe cu misiunea organizației; știm să facem advocacy; știm să implicăm comunitatea în ceea ce facem. Știm foarte multe lucruri, e o listă mare.
G.F.: În România nu avem educație pentru drepturile omului în sistemul formal de educație, ceea ce face ca percepția oamenilor asupra acestor drepturi să fie vagă, în ultima perioadă sunt golite parcă de sens, de conținut, și încep să fie privite cu neîncredere. Tu cum vezi situația?
V.D.: Multe organizații ar putea să spună că lucrează pentru drepturile omului. În momentul în care spunem că lucrăm pentru drepturile omului, din punctul meu de vedere, ar trebui să fim coerenți cu ceea ce gândim și care sunt valorile noastre ca persoane și ale noastre ca organizație și să înțelegem că în momentul în care spunem drepturile omului ne referim la drepturile tuturor oamenilor sau la toate drepturile oamenilor. Dacă sunt o organizație pentru anumite drepturi, dar nu respect alte drepturi, din punctul meu de vedere, nu te poți cataloga ca om, ca organizație care respectă drepturile omului punct, asta este ideea generală. Acum, da, dacă lucrez pentru drepturile copilului și dreptul la educație și ăsta e focusul organizației mele, este evident că nu o să mă duc în drepturi de locuire sau mai știu eu ce, drepturi pentru sănătate sau chestii pe care nu le fac eu ca organizație și nu sunt în viziunea mea, dar să nu lupt împotriva lor, să nu le desconsider sau să nu zic că sunt mai puțin importante. Noi nu avem practic o educație nici formală, nici informală, nici nonformală, niciun fel de educație pentru drepturile omului, nici măcar educație civică, dar apoi educație pentru drepturile omului. Educație civică care ar putea să fie mult mai punctuală și mai ușor de accesat, în sensul că există în școală, în sistemul formal. Este o problemă în momentul în care nu putem să înțelegem de fapt ce sunt drepturile omului, ce reprezintă și că au venit, din punctul meu de vedere, din cea mai mare dramă a istoriei contemporane, a omenirii, și anume Holocaustul și noi nu înțelegem de fapt chestia asta.
G.F.: Cum am putea răspunde la provocarea asta?
V.D.: Ar putea să fie multe idei de cum se accesează, de la comunități de oameni care să lucreze pentru drepturile omului la nivel de politici să introduci opțional de Drepturile Omului în licee; la campanii de conștientizare a oamenilor asupra a ceea ce înseamnă drepturile omului și a înțelege de fapt că dacă Manuela Hărăbor spune că drepturile omului sunt o nouă religie, ea fie intenționat manipulează opinia publică, fie este total ignorantă. Nu pot să spun că există așa ceva, că e o religie a drepturilor omului, am citat din ea, cum e posibil ca o persoană publică, într-un stat democratic să aibă un asemenea discurs, indiferent pe cine susții… Ești pro ceva, asta nu înseamnă că trebuie să dezarmezi și să desconsideri multe alte aspecte, poți să găsești alt argument. Trebuie să găsești cele mai bune argumente care să facă apel la cât mai multă lume, adică, să vorbești pe limbajul oamenilor, tuturor oamenilor, care să înțeleagă exact că sunt și drepturile lor, că și ei, orice ar fi, orice ar reprezenta, ar putea să fie, în multe contexte, discriminați sau chiar mai mult, omorâți pentru simplul fapt că sunt albi sau pentru simplul fapt că sunt români, că au ochi albaștri… și să îi facem să înțeleagă că în momentul în care o anumită categorie socială este desconsiderată sau este pusă într-o ipostază de neputință, să zicem așa, oricine poate să se afle în ipostaza aia, absolut oricine, inclusiv eu, tu, și să înțeleagă că ăsta este un lucru foarte fragil și că ei dacă contribuie la fragilitatea asta, modul meta se duce de râpă.
G.F.: Oarecum e vorba despre umanitate. Ce ne face să fim umani?
V.D.: Îmi vin mai multe cuvinte în cap, de la empatie la toleranță, înțelegere, altruism, dar cred că ceea ce ne face să fim umani, în definitiv, este acceptarea a ceea ce nu înțelegem și de a fi cumva în regulă cu faptul că, da, există persoane cu handicap. Dau un exemplu banal, înțeleg că sunt, că există, este o realitate, nu neg realitatea altora, că vorbim de realități, evident fiecare cu realitatea lui, dar cred că, uite, asta e: nu neg realitatea altora, pot să încerc să o accept, dar măcar nu o neg, “nu există persoane cu dizabilități la mine în comunitate”, “nu există persoane gay în Cluj”, știi, să nu neg realitatea altora.
G.F.: Ai un apel la acțiune pentru cei care cred ca tine?
V.D.: Să ne adunăm. Nu trebuie să lucrăm împreună, nu trebuie să fim de acord cu toate lucrurile, dar să ne adunăm și să știm măcar cine suntem și să fim disponibili în momentul în care există derapaje unii față de ceilalți, indiferent dacă eu lucrez cu persoanele cu dizabilități motorii și tu lucrezi cu persoanele de etnie romă și tu lucrezi cu persoanele LGBTQA+. În momentul în care există în una din zonele noastre probleme, să ne ajutăm și să ne sprijinim reciproc. Și să știm unii de alții.
Nota redacției: Despre participarea tinerilor, cea de-a treia temă menționată în deschiderea acestui interviu, am stabilit cu Vlad că vom discuta într-un material separat, fiind necesar să alocăm subiectului un spațiu generos.
Acest material a fost publicat în Revista Go Free #16 ediție dedicată comunității LGBTQ & Friends din România (poate fi accesată și descărcată gratuit aici).
Revista Go Free este un proiect independent. Poți susține și tu activitatea de documentare a redacției Go Free și dezvoltarea jurnalismului comunitar în România contribuind prin donații individuale online, cu orice card, în orice monedă, în contul de PayPal al Asociației Go Free aici.