Despre bullying cu Mihaela Anghelescu: „Creierul nostru este obișnuit să lucreze cu etichete”
Posted on May 24, 2017 by Denisa Morar

3 din 10 copii sunt hărțuiți atât verbal, cât și fizic, spune primul studiu național despre bullying în școlile românești, realizat în 2016 de Salvați Copiii România, pe care l-am găsit recent, pe internet. Un număr mic în aparență, dar care ne spune multe despre societatea în care trăim și care poate să ne influențeze relațiile și modul în care comunicăm cu cei din jurul nostru. Un copil poate deveni ținta cuvintelor colegilor lui, rostite cu intenția de a fi o glumă, cuvinte care cântăresc însă mult mai mult în percepția celui care i-au căzut victimă, ducând la o schimbare a comportamentului acestuia. Un copil de multe ori nu mai dorește să meargă la școală din cauza fricii de a nu fi lovit din nou sau agresat verbal de către colegi sau profesori. Doi copii al cărui viitor va fi compromis dacă le întoarcem spatele. Ca să aflu mai multe despre acest fenomen din școlile românești și cum putem răspunde la astfel de situații, am invitat-o pe Mihaela Anghelescu să stea de vorbă cu noi.
Go Free: Pentru început aș dori să aflu câte ceva despre activitatea profesională pe care o desfășori. Care este domeniul în care activezi?
Mihaela Anghelescu: În ultimii 10 ani am lucrat în mediul ONG, am lucrat pe proiecte educaționale și în medii diferite. Atunci când am început să lucrez în ONG a fost la Centrul de reintegrare a copiilor delincvenți din cadrul Fundației Prison Fellowship Romania, și de acolo m-am tot mutat. Am ajuns să lucrez la PATRIR (n.r. Institutul Român pentru Acțiune, Instruire și Cercetare) pe diferite proiecte. Primul proiect a fost pe MDG-uri – obiectivele pentru dezvoltarea mileniului – erau 8 pe vremea aia și am început să lucrez cu școlile din altă perspectivă. Eu mi-am început cariera profesională ca profesoară de limba romană, și când am văzut eu că ce le predau copiilor și ce îi interesează pe ei sunt două lucruri destul de diferite, am zis „ok, hai să…”. N-am știut că în ONG vreau să merg să lucrez, am tot căutat până când asta s-a întâmplat, știi? Și acum lucrez la Protecția Copilului, dar lucrez de prea puțin timp ca să pot să am o părere pe care să o iei în considerare.
GF: Din câte am auzit, în prezent activezi în Școala „Nicolae Iorga” din Cluj Napoca.
MA: Da, nu am avut un singur proiect, am avut mai multe proiecte cu școala Iorga, dar cel care cred eu că a făcut cumva diferența, într-o măsură mai mare, a fost clubul – Clubul EduPace se numea și se numește în continuare. A fost un proiect care a durat un an de zile – mult prea puțin ca să facă schimbarea sustenabilă, știi? Când am început proiectul, școala „Nicolae Iorga” era pe primul loc la numărul de absențe dintre toate școlile din Cluj. Performanță scăzută, cam 30-40% dintre copiii din școală sunt de etnie rromă, deci clar tendința este de a-i da la o parte; probleme de disciplină, de abandon școlar, cam toate problemele pe care le știi tu din mediul școlar erau și acolo prezente și, în club, care înseamnă un spațiu, o sală de clasă, pe care am primit-o din partea școlii, pe care am mobilat-o, am amenajat-o și în care au început să vină copiii să mai facem temele împreună și să facă activități extracuriculare. Și au început să facă dans, teatru, fotbal, un fel de lucru manual-„manualități” le-am zis noi și discuții despre emoții, discuții despre drepturile omului, despre cum să ne comportăm unii cu alții, și într-un an de zile schimbările au fost vizibile, vizibile pentru toată lumea din școală, pentru că toată povestea asta a fost cumva dublată și de o cercetare și au fost întrebați copiii, profesorii dacă s-a schimbat ceva, dacă ei văd că e o treabă bună clubul și cam toată lumea a fost de acord că e o treabă bună. Dar nu cred că școala Iorga este singura care are nevoie de un club de genul ăsta. Și de fapt, de unde a plecat totul este un proiect în care am lucrat în București în Ferentari, în școala 136, de acolo a plecat ideea.
GF: Care a fost cel mai dificil moment al carierei?
MA: Cel mai dificil a fost când am plecat din București și am revenit în Cluj. Continui să cred că cea mai bună experiență și profesională și personală a fost în București.
GF: Și cea mai plăcută experiență?
MA: Tot acolo, pentru că am văzut un pic lucrurile din altă perspectivă, pentru că în echipa mea – eram coordonatoare în București – aveam colege care erau mamele copiilor din club, care trăiseră în Ferentari și doreau să își ajute copiii să-și depășească condiția. Nu ai foarte multe posibilități în momentul în care vii dintr-un mediu în care ești gata etichetat. Nimeni nu așteaptă să vadă de ce ești capabil, ce știi. Chiar la început, unul dintre primele lucruri l-am aflat de la femeia de serviciu care mi-a zis: „Doamnă, nu vă bateți capul cu ăștia, că pușcăria scrie pe ei ”. Nu cred că scrie pușcăriași, scrie ce scriem noi pe ei.
GF: Când te-ai reîntors în Cluj care era situația din punct de vedere al hărțuirii în Școala “Nicolae Iorga”?
MA: Ce să îți spun despre hărțuirea în școală? Că se întâmplă și între copii, și între profesori și copii, și că se întâmplă în ambele sensuri, adică și copiii hărțuiesc profesorii și profesorii îi hărțuiesc pe copii și e, cumva, ca un cerc vicios.
GF: Există și hărțuiri fizice?
MA: Cred că să dai în cineva care te frustrează și care te supără este cel mai la îndemană. E primul lucru care ne vine. Cred că ține și de structura noastră; e răspunsul la amenințare și este și un lucru învățat. E și cultural. Cred că e foarte ușor dacă un copil acasă este bătut, să vină la școală să facă același lucru și să dea mai departe ce știe el că i se întâmplă.
GF: Un studiu recent arată faptul că 3 din 10 elevi sunt hărțuiți. Care este, cu aproximare, procentajul din școală?
MA: Nu știu să-ți răspund în cifre, dar cred că fiecare copil a trecut la rândul lui printr-o situație de genul ăsta, indiferent de criteriul care îl face să se deosebească de restul copiilor. Până la urmă, asta stă la baza hărțuirii – ești un pic diferit, ești un pic vulnerabil, iar în școala „Nicolae Iorga” sunt foarte mulți copii vulnerabili, din familii dezmembrate, din familii nu foarte înstărite, din părinți care nu sunt destul de educați și care nu știu să reacționeze. Prima oară când am intervenit a fost între două fete care se luaseră la bătaie la școală. Și am stat de vorbă, pe rând, și cu una și cu cealaltă și am aflat ce le deranjează și, în momentul în care le-am pus să-și vorbească, au găsit singure o soluție. Nu mai știu exact soluția pe care au găsit-o, dar important este că nu s-au mai bătut. Nu e singura dată când am intervenit. S-a întamplat anul ăsta, mai pe la început, într-o altă școală, ca un copil nou venit în clasă să fie tachinat de colegi. Tachinare care s-a terminat cu trasul pantalonilor în curtea școlii pentru că au vrut să glumească, pentru că așa au crezut ei că îl integrează. Modul în care sunt evaluați elevii, modul în care sunt notați, creează competiție și singura competiție reală este cea cu tine însuți.
GF: La ce vârstă se întâmplă cel mai des aceste lucruri?
MA: Cu clase mici eu am lucrat mai puțin, dar din discuțiile pe care le-am avut cu părinți sau cu învățători, se întâmplă la vârste mici. Criteriul pe care îl regăsesc este ăsta de „dacă ai mașină, ce mașină ai, dacă ai hainele de firmă, dacă ai fost în vacanță nu știu unde”. Treaba asta de „îmi afirm statutul prin ceea ce am, nu prin ceea ce știu, nu prin ceea ce pot, nu prin ceea ce știu să fac” cred că este una dintre caracteristicile societății consumeriste.
GF: Și se întâmplă mai des la fete sau la baieți sau în aceeași măsură?
MA: În aceeași masură. Copiii pot să fie cruzi unii cu ceilalți, dar ceea ce mi se pare mai problematic este că adulții nu știu să intervină sau că nu doresc să intervină. Zilele trecute în parc am văzut o fetiță de 4 ani care urla și zbiera că îi trebuie mingea din mâna unei fete de 10 ani. Am văzut alte mămici vorbind cu fetița, am încercat și eu să vorbesc cu ea. Mama ei stătea pe bancă, nu a intervenit în niciun fel, iar când a decis să o facă a zis: „haide, nu mai fi supărată că mergem să îți iau o minge și o înghețată”. Și atunci, în momentul în care tu ca părinte validezi comportamentul ăsta, e mai greu să spui că fetele sau băieții.
GF: Influențează într-o oarecare măsură situația școlară a unui elev?
MA: Da. Influențează plăcerea de a te duce la școală. Nu cred că există cineva care dorește să meargă undeva unde e făcut în fel și chip sau unde nu se simte în siguranță. Influențează, pentru că în loc să fii preocupat de ce citești tu sau de ce ești curios, ești preocupat de ce ți se întâmplă. Are foarte mare legătură cu depresia pe care o încearcă copiii care sunt hărțuiți și care simt că nu au niciun fel de ieșire din situația în care sunt. Mi se pare incredibil că adulții din jurul copiilor nu văd sau nu reacționează sau nu își pun problema că ceva se întâmplă acolo.
GF: După cum ai zis mai devreme, elevii rromi sunt, de asemenea, hărțuiți. Sunt aceștia dați la o parte?
MA: Din experiența mea, da. În general, sunt în ultima bancă, sunt mai la o parte. Acum nu spun că toți fac asta, sunt oameni care nu fac diferența că sunt de etnie rromă, dar sunt oameni care spun „ce se te aștepți de la țiganii ăștia?”.
GF: Care este diferența dintre bullying și antigipsism?
MA: Păi, prejudecățile pe care le avem despre rromi pot să fie un motiv, o cauză a hărțuirii. Copiii pot să fie hărțuiți pentru că sunt rromi sau pentru că vin dintr-un mediu nu știu de care. De multe ori poate să fie dintr-o familie mixtă. Sau poate să mi se pară mie că dacă ești brunetă și ai ochii căprui nu cumva… Nu ține, până la urmă, de etnie. Nu te definește culoarea pielii, te definește altceva, te definesc alte lucruri. Cred că e o capcană în care cădem de multe ori. Creierul nostru este obișnuit să lucreze cu etichete, le gestionează mai ușor și, dacă avem puține etichete la îndemână, pe alea le lipim.
GF: Din ce cauză consideri că sunt cel mai des hărțuiți elevii?
MA: Pentru aspectul fizic, pentru că nu se ridică la standard, pentru că nu au haine de firmă, boala. Starea materială iarăși este un motiv. Dacă e mai sensibil, dacă văd că o să reușească să îl facă să plângă, o să reușească asta. Sunt niște reacții pe care copiii sunt învățați să le aibă atunci când sunt hărțuiți. Dar e esențial să aibă și adulții rolul lor, să intervină atunci când se întâmplă lucrurile astea. Copiii trebuie să fie conștienți că rănesc. Ne mai distrăm necăjindu-ne unii pe alții, stii? Probabil copiii încearcă să ajungă limita.
GF: Atunci când un elev primește o notă slabă este văzut ca fiind inferior față de ceilalți?
MA: Știi foarte bine că da. Modul în care sunt evaluați copiii mi se pare o mare problemă care contribuie la toată povestea asta. Pentru că eu nu îți măsor ție progresul, te compar cu restul.
GF: Elevii se adresează unor adulți pentru rezolvarea problemelor lor?
MA: În cazuri fericite, când au încredere în persoană, da. Un alt lucru pe care l-am constatat când am lucrat cu tinerii a fost că acești tineri nu au cu cine să vorbească, că au o grămadă de lucruri de povestit, doar că nu au ocazia. Un copil de clasa a 7 a, atunci când l-am găsit într-o zi șifonat și l-am intrebat „Ce-ai făcut, măi? ”, mi-a răspuns „Păi, a trebuit să mă bat!”; „Cum a trebuit, măi, să te bați?”. Fusese cumva provocat, și el este obligat să-și păstreze statutul și a fost obligat să se bată. Mi-a explicat că, pentru ei, este un fel de junglă lumea, și ei, baieții, sunt niște mici lei care trebuie să își păstreze statutul.
GF: Crezi că există soluții pentru a reduce hărțuirea?
MA: Cred că se poate să ne uităm mai mult ca adulți la copiii cu care lucrăm. Cred că stăm prea puțin de vorbă unii cu alții, așa față în față, pentru că eu cred că așa se dezvoltă relațiile normale, echilibrate.
Acest material a fost publicat în Revista Go Free #15 (care poate fi accesată și descărcată gratuit aici), un număr pe care îl dedicăm tuturor celor care înțeleg că libertatea nu poate fi invocată fără responsabilitatea pe care o implică, celor care cred că putem schimba împreună modul în care ne raportăm la cei din jurul nostru.
Revista Go Free este un proiect independent. Poți susține și tu activitatea de documentare a redacției Go Free și dezoltarea jurnalismului comunitar în România contribuind prin donații individuale online, cu orice card, în orice monedă, în contul de PayPal al Asociației Go Free aici.