Denunțul actelor de discriminare: de la vorbe la fapte cu avocata Ioana Trană

Posted on March 21, 2017 by Adriana Cozanu

Ioana Trană – avocat
Sursa: budusan.com

Unde începe discriminarea și ce trebuie să facem atunci când suntem discriminați? Care sunt pașii esențiali pe care trebuie să îi urmăm pentru ca drepturile noastre să fie respectate și recunoscute indiferent de etnie, sex sau orientare sexuală? La aceste întrebări a încercat să ofere răspunsuri relevante avocata Ioana Trană în cadrul atelierului de ,,Drepturi LGBTQ+”, eveniment dedicat persoanelor LGBTQ+, aliaților și prietenilor, organizat de Les Sisterhood Cluj.

Ioana Trană face parte dintr-o generație nouă de avocați ai căror arie de specializare cuprinde, printre altele, și empowerment law, un termen mai greu de tradus fără a-și pierde din esență, însă care presupune o distribuire a puterii între stat și cetățean, prin diverse strategii, astfel încât să fie întărită și încurajată capacitatea persoanelor vulnerabile și/sau dezavantajate de a-și susține și apăra drepturile. Existența acestor avocați, spune Ioana, ar trebui să ofere și persoanelor LGBTQ+ curajul de a deveni (mai) vizibile și de a denunța actele de discriminare la care sunt supuse. În prezent, 1 din 4 persoane LGBTQ+ sunt supuse zilnic la acte de violență, iar 50% din comunitate consideră că autoritățile nu ar face nimic pentru a combate aceste abuzuri (hatebase.org).

“Actele de denunțare sunt acte de normalitate, nu de exacerbare. Când denunțăm cerem sistemului să ne vadă, să ne judece.”, punctează Ioana. Pe lângă o nouă generație de avocați, sistemul judiciar românesc din zilele noastre cuprinde și o generație nouă de judecători și procurori cu alte credințe față de cei din trecut, prin urmare, spune Ioana, este important ca persoanele LGBTQ+ să folosească acest moment pentru a contribui la îmbunătățirea statutului lor.

Discriminarea și legile care să o sancționeze au o istorie încâlcită în România până prin anul 2000, moment din care, la presiunile Uniunii Europene, țara noastră nu a mai putut amâna adoptarea mecanismelor de combatere a acesteia. Guvernul Năstase înființează în anul 2000 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), instituție care este (sau ar trebui să fie) garantul respectării și aplicării principiului nediscriminării în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.

Însă, de la depășirea cărei limite putem vorbi despre discriminare? Discriminarea este, prin definiție, orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare (CNCD). De asemenea, Ioana a subliniat că țara noastră are în prezent mai multe legi și procedee care fac referire la combaterea și sancționarea actelor de discriminare. Astfel, de exemplu articolul 369 din Codul Penal condamnă incitarea la ură sau discriminare cu închisoare de la 6 luni până la 3 ani, iar articolul 297 referitor la abuzul în serviciu presupune sancționarea funcționarului public (controlor/polițist etc) și în cazul creării unei situații de inferioritate din cauza rasei, sexului sau orientării sexuale.

Totodată, avocata a punctat și importanța precedentului în sistemul judiciar românesc, fie că vorbim de cazuri din sistemul intern, fie de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Însă, în România procesele pe discriminare sunt foarte puține și, de cele mai multe ori, intentate doar pentru discriminări rasiale sau pe bază de etnie, în niciun caz nu vizează comunitatea LGBTQ+.

Într-o țară în care s-au strâns peste 3 milioane de semnături pentru susținerea “familiei tradiționale” formate din “el și ea”, altfel spus, o inițiativă ofensivă la adresa familiilor care nu se supun normelor imaginate și promovate în spațiul public de Coaliția pentru Familie fără o dezbatere reală în spațiul public, fiind o inițiativă care se construiește prin acțiuni ce urmăresc îngrădirea/limitarea libertății și drepturilor unei categorii de persoane, mai putem să afirmăm că persoanele din comunitatea LGBTQ+ nu se lovesc de niciun act de discriminare? Conform jurisprudenței așa am asuma, tocmai de asta Ioana a încercat să puncteze situații concrete în care persoanele LGBTQ+ ar putea începe acțiuni legale, pentru că până la urma urmei “trebuie ruptă rezistența oamenilor, cine nu există, nu are nici drepturi” (Ioana).

Avocata spune că cele mai multe acte de discriminare se produc din cauza unor legi vag formulate pe care autoritățile le interpretează la voia lor, dar și pentru că persoanele din comunitatea LGBTQ+ nu cunosc mecanismele pe care le pot folosi în apărarea drepturilor lor, astfel le acceptă, fără a mai acționa pentru sancționarea lor și restabilirea situației. De exemplu, poliția abuzează de cele mai multe ori de sintagma “ultraj contra bunelor moravuri” atunci când vine vorba de persoanele din comuniatatea LGBTQ+, dar ce presupun bunele moravuri? Un minor la un gay pride nu este act de corupere de minori, dă exemplu Ioana. De asemenea, discursurile instigatoare la ură de pe diverse conturi de social media sau site-uri, precum și din partea unor instituții publice, nu sunt forme de liberă exprimare, ci constituie acte de discriminare. Luarea unei atitudini în asemenea situații este esențială pentru schimbarea mentalităților actuale.

Ce înseamnă să iei atitudine în situații de discriminare și ce poți face în mod concret? Avocata Ioana Trană a încercat să spargă mitul potrivit căruia ar fi imposibil să ai succes într-o asemenea situație pentru că mecanismele sunt complicate și greu de accesat, iar mentalitatea arhaică a oamenilor își va spune cuvântul în decizia finală. În prezent, o persoană supusă unui act de discriminare sau instigare la ură poate să acționeze prin diverse căi pentru a combate situația, iar mecanismele nu sunt atât de complicate pe cât s-ar gândi lumea, continuă aceasta. Pe de o parte, cel în cauză poate să aleagă mecanismele oferite de CNCD, iar pe de altă parte se poate adresa direct instanței. Atât persoanele fizice, cât și ONG-urile pot depune sesizări.

CNCD oferă posibilitatea persoanei sau comunității discriminate să depună o plângere chiar și prin email la această instituție, cu condiția ca sesizarea să se facă în decursul unui an calendaristic de la producerea situației de discriminare. Consiliul are puterea de a obliga persoana sau instituția care a produs actul de discriminare să restabilească situația și să achite amenzi de până la 100.000 de lei.

În cazul proceselor în Instanță, plângerea trebuie făcută la Parchet, iar procurorii și poliția vor fi obligați să investigheze situația și să ajungă la o decizie: fie de a clasa dosarul, în cazul în care nu se dovedește existența   unei  infracțiuni, fie de a intenta un proces, în situația în care chiar s-a  produs  o infracțiune. În momentul în care se ajunge în instanță persoana  este  sfătuită să aibă un avocat, nu pentru că nu și-ar putea susține cauza, ci  pentru că de multe ori limbajul judiciar presupune un grad de dificultate  crescut, iar greșelile procedurale pot determina pierderea procesului,  chiar și când actul de injustiție este evident. Ioana a mai subliniat, în  cazul alegerii Instanței, că Procuratura nu trebuie să fie un motiv de frică,  aceasta este menită să reprezinte cetățeanul și în majoriatea cazurilor va  depune toate eforturile pentru investigarea situației.

Indiferent dacă se depune o plângere la CNCD sau la Parchet, situația trebuie documentată prin înregistrări, martori, documente etc. Trebuie să reținem cât mai multe date referitoare la situația de discriminare: unde a avut loc, când a avut loc, de către cine a fost făcută, ce s-a întâmplat concret și cine a asistat. Statul poate obliga, în cazul unui proces, persoanele care au asistat la situație să depună mărturie. Totodată, Ioana a punctat și faptul că înregistrarea persoanelor nu presupune încălcarea dreptului la intimitate deoarece aflarea adevărului e mai presus. Asta nu înseamnă, continuă Ioana, să mergem cu reportofonul pornit în buzunar tot timpul, ci să fim conștienți de situațiile care sunt sau pot degenera în acte de discriminare.

Să fii dat afară de la job, să ți se pună piedici în avansarea în carieră, să fii dat afară din chirie sau de către părinți, să ți se interzică prezența într-un local, sunt doar câteva dintre situațiile de care se lovesc persoanele din comuniatea LGBTQ+ în viața de zi cu zi. Ioana punctează că toate acestea sunt forme de discriminare și că trebuie provocate discuții cu cei în cauză pentru a le înregistra opiniile și a depune un denunț mai apoi. În cazul excluderii de la locul de muncă, angajatorul poate fi obligat să reangajeze persoana discriminată și să-i plătească salariile retroactiv. Părinții sunt obligați prin lege să-și aibă în întreținere copiii până la vârsta de 18 ani sau chiar până la 26 de ani, în cazul continuării studiilor, iar o eventuală încălcare a acestei obligații poate duce la caz penal de abandon de familie. De asemenea, localurile nu își pot selecta clientela pe baza orientării sexuale, singura formă acceptată de selectare a clientelei fiind cea pe bază de impunere a unui dress code. În cazul adopției unui copil, o altă situație cu piedici pentru persoanele LGBTQ+, continuă Ioana, se poate alege calea adopției individuale, iar punctajul nu poate fi justificat pe baza orientării sexuale a solicitantului deoarece nu există o interdicție propriu-zisă, legea nu spune cum trebuie să fii, ci doar ce nu ai voie să faci.

Totuși, există și situații în care chiar și la nivel european deciziile au fost împotriva persoanelor din comunitatea LGBTQ+, cum ar fi cea în cazul donării de sânge, situație în care persoanele LGBTQ pot fi refuzate deoarece constituie, conform unei decizii CEDO, o comunitate mult mai predispusă virusului HIV. Însă, această decizie poate fi infirmată în viitor.

“Sentințele nu sunt mereu conform așteptărilor, se poate și pierde, dar trebuie continuată lupta, trebuie să fiți persuasivi, trebuie taxate neregulile, un soi de activism este necesar din partea persoanelor LGBTQ+, e timpul asumării rolului de spărgător de gheață”- punctează avocata. Mesajul livrat mentalității colective este foarte important, continuă aceasta, pentru că cele mai multe persoane care discriminează sunt produsul manipulării și stereotipurilor despre comunitatea LGBTQ+. Oamenii au o frică față de această comunitate pentru că mentalul colectiv fabulează pe baza unor prejudecăți care nu sunt combătute de persoanele LGBTQ+ din frica de a nu se expune la situații ce să le pună în pericol viața de zi cu zi.

Formarea unui dialog cu agresorul dar și cu mentalul colectiv în general poate duce la dezarmarea situației. O atitudine pașnică, deschisă spre comunicare este mereu bine venită. De asemenea, adresarea unor întrebări simple precum “ce vă deranjează? ” pot determina discuții în care să se deconstruiască anumite stereotipuri.

În final, avocata Ioana Trană și cei de la Les Sisterhood au subliniat că persoanele LGBTQ+ nu trebuie să se simte singure în lupta pentru drepturile lor. Din ce în ce mai multe organizații au ca scop îmbunătățirea statutului persoanelor din comunitate, iar un număr tot mai mare de avocați se oferă să vină, chiar și pro bono, în ajutorul persoanelor aflate în situații de discriminare. Totuși, gesturile mici și activismul personal nu trebuie ignorate de cei din comunitatea LGBTQ+ pentru că doar așa vor putea deveni vizibili și vor putea deconstrui stereotipurile și frica înrădăcinată din mentalul colectiv, precum și să dovedească mai ales că drepturile lor fac parte de fapt din drepturile de bază ale unui om.