O viață trăită la sat: istorie și Holocaust

Posted on April 13, 2016 by

share on facebook   

Astăzi mă întorc a nu știu câta oară în Surduc. Respir profund, e o dimineață răcoroasă, iar ceața dă să se ridice de peste dealuri. Înaintez agale spre centrul satului și las în urma mea gara și clădirea de la fosta exploatare de stat a minelor de cărbune din Surduc și Cristolțel. Pentru mine, satul acesta nu e un loc ca oricare altul. Când mă uit la case și la oameni încep să țes istoricul locului cu trainice fire de ață toarse din poveștile de viață ale oamenilor de aici. De-aș putea să mă întorc în timp aș păși pe pământul grofilor și baronilor care dețineau toată Valea Someșului până la Cluj. Acesta e loc încărcat de istorie, cu povești încă neștiute și cu legende tăinuite. Aceasta nu e un loc ca oricare altul.

Tresalt la auzul unui salut hotărât de după o poartă și mă trezesc din mrejele trecutului. Dau binețe și mă uit la

Foto: Ioana Popovici

Foto: Ioana Popovici

colegii mei de drum. Simțim vibrația locului și citesc în ochii lor dorința de a afla mai multe, dorință care îmi freamătă și mie în suflet și în gânduri. Astăzi ne întâlnim cu domnul P.

Ne oprim în fața unei case peste care timpul a trecut așa cum a trecut și peste oamenii care o locuiesc. Aceasta e casa domnului P. Bat nerăbdătoare dintr-un picior un ritm numai de mine știut și aștept să ni se deschidă poarta ca și cum acesta este ultimul obstacol spre comorile lumii. Nu frigul agățat de peticele de zăpadă de pe dealuri e de vină, ci dorința de cunoaștere, de a găsi aici răspunsul la toate întrebările ce așteaptă acum în carnetul meu de notițe.

Suntem poftiți înăuntru, iar eu pășesc timidă în casa unui iubitor de cărți care nu poate fi decât profesor de istorie: cărți vechi și noi ce adună între coperți istoria țării și a lumii stau mărturie trecerii timpului în biblioteca din cameră. Aici îl așteptăm pe domnul P. Într-un colț al camerei zăresc aievea o cravată agățată pe cuierul de haine. Ne așezăm la masă cuminți, ca și cum urmează să facem pregătire la istorie. Lăsăm rucsacurile jos, lângă scaune, ne scoatem carnetele de notițe și așteptăm, cu ochii lăsați în jos, pironiți parcă în foile ce abia așteptau să fie umplute cu fragmente din povestea vieții domnului profesor.

Când domnul P. deschide ușa hotărât și intră în încăpere, mă ridic repede. Îmi întinde mâna în semn de bun-venit, o mână caldă ca cea a unui bunic. Ochii albaștri îi oglindesc bunătatea sufletului ce se revarsă într-un zâmbet binevoitor. Poartă ochelarii lăsați într-o parte, parcă munciți și ei de ani și vremuri întortocheate cu oameni și întâmplări.

Foto: Diana Cataramă

Foto: Diana Cataramă

“Să fie cu folos!”, își începe domnul profesor incursiunea în istoria locului, iar eu îi sorb cu nesaț cuvintele. Om respectuos și dornic să ne ajute, ne arată tot ce are despre Surduc, vorbește puțin despre el, mai mult despre munca lui și despre oameni pe care i-a întâlnit pe drumul vieții. ,,Eu sunt fiu al satului Surduc, am 78 de ani”, continuă el cu o voce în care se sălășluiesc cei 47 de ani de predare. ,,Visul meu a fost să fiu profesor de muzică, dar n-a ieșit, și am ajuns profesor de istorie. Școala pedagogică am terminat-o la Cluj. Am doi copii. Am pornit de la lingură și furculiță și am ajuns la polonic. Părinții mei au fost țărani și voiau să mă fac popă sau dascăl.”. Și dascăl a ajuns, așa cum i se hărăzise încă din copilărie. Profesorii care l-au format la Cluj au avut grijă să îi insufle dorința de a deveni dascăl pe pământurile natale, iar el s-a pregătit să se întoarcă în satul lui și să contribuie la dezvoltarea acestuia: ,,În viața asta totul pornește de la disciplină. Acolo unde nu e disciplină nu poate fi nici progres.”.

A muncit mult în și pentru Surduc, a trimis scrisori la mai marii țării despre aspecte din comună care-și căutau rezolvarea prin birourile politicienilor și funcționarilor. ,,Ca să faci, trebuie să te intereseze, trebuie să mergi, să umbli”, rostește el către noi povața, ca apoi să adauge că lui i-a plăcut să nu stea, ci să lucreze intelectual. Aici, în Surduc, oamenii s-au trudit, fiind învățați cu muncile grele încă de pe vremea iobăgiei: ,,La noi, în afară de horă în sat și cu plugușorul în sat sau de sfintele sărbători, oamenii nu prea aveau tradiții, oamenii munceau de zori și până-n noapte.”.

Părinții lui au fost oameni simpli, țărani, așa cum îi place lui să spună. Își aduce aminte perfect că locuia chiar în centrul satului în aceeași casă unde s-a născut. Iar unde e astăzi farmacia, acolo era un magazin cu două locuințe ale domnului Avrum și domnului Lezu. Erau evrei. Domnul Avrum avea 4 copii, pe toți îi ține minte, ,,că aveam șase ani când i-au dus în ‘44”. Iar înainte să plece, domnul Avrum a venit la mama domnului profesor și i-a lăsat trei baloți de stofă ca să îi pună la păstrare până când s-a întoarce. Dar nu s-a mai întors.

A continuat mulți ani la rând să le dea de urmă. Mai ține minte cum, după câteva săptămâni, au venit autoritățile la

Cimitirul evreilor din Surduc Foto: Andra Cordoș

Cimitirul evreilor din Surduc
Foto: Andra Camelia Cordoș

el acasă și i-au cerut mamei lui baloții de stofă. În acea zi a înțeles că și-a pierdut prietenii și vecinii. În Surduc au fost 18 familii de evrei. Toți s-au ocupat cu comerțul și afacerile. El nu a contenit să îi caute în arhivele vremii, încercând să afle dacă au supraviețuit deportării, dacă s-au mai întors pe acele meleaguri. Pentru el era ca și cum ar fi căutat în negura istoriei oameni și întâmplări care i-au marcat copilăria.

Incursiunea în Surducul de altădată ne arată că așezarea a fost un loc prosper. Aici a fost o fabrică de cărămidă și țiglă, o firmă de prelucrare a lemnului și două măcelării, precum și exploatarea minieră de la Cristolțel și Surduc în 1911. Așezarea datează din anul 1554 în documentele vremii, iar denumirea provine din cuvântul slav care înseamnă “cotitură” și se referă la locul unde se întoarce Someșul. Legenda spune că ,,s-ar chema Surduc pentru că la intrarea în sat, pe valea Gârbăului, era un cetățean mic și surd” care avea o crâșmă, iar târgarii se băgau acolo și beau când mergeau la târg la Jibou și spuneau că merg la surduc, la omul acela mic și surd.

Cuvintele curg mai bine între oameni care se cunosc, așa că domnul P. întinde fața albă de masă și ne servește cu palincă și prăjitură ca să avem drum bun și să plecăm cinstiți de la casa lui. Se uită apoi la noi și ne spune că “viața trece repede când ești ocupat!”. Căci domnul profesor a avut grijă de satul natal așa cum primise povață de la dascălii lui. S-a preocupat să așterne în file de carte toate faptele de seamă ale consătenilor lui și să le onoreze existența “fiilor” Surducului care au cinstit satul natal prin activitățile lor. Singura lui nemulțumire este că Surduc-ul nu mai este ce a fost, nu se mai poate bucura de activități culturale sau de seri de teatru așa cum erau înainte. Ne lăsăm cu greu duși din casa domnului profesor, în mirosul îmbietor al sarmalelor pregătite pentru cina în familie.

Duc mai departe povestea vieții domnului profesor întipărită bine în minte și evenimentele istorice care i-au răpit șansa de a trăi în același sat cu domnul Avrum, de a se juca cu copiii acestuia și de a crește împreună. Timpurile acelea n-au prețuit viața celor care sunt diferiți de noi, iar respectul pentru om a pierdut atunci o luptă. Știu însă că domnul P. nu și-a trăit viața în van, ci a folosit timpul pentru a face bine, contribuind la prosperitatea locului și la formarea tinerelor generații.

 

Material realizat în cadrul proiectului “Jurnaliști Comunitari pentru Solidaritate Socială: StReEt”, implementat de Asociația Go Free în parteneriat cu Asociația Studenților Romi -Romano Suno, RomâniPozitivă.ro și BuzzNews.ro, finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondul ONG în România. Acest conţinut nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014 sau a partenerilor. Detalii despre comunitățile în care au fost realizate materialele jurnalistice sunt disponibile în Harta Comunităților StReEt.

Implică-te și tu alături de voluntarii Asociației Go Free în dezvoltarea jurnalismului comunitar în România. Împreună putem să dăm vizibilitate poveștilor și oamenilor din comunitățile vulnerabile din mediul rural. Poți dona online orice sumă dorești folosind butonul DONATE.
Dacă dorești să faci donații în RON poți folosi contul de mai jos deschis la Banca Transilvania sau poți redirecționa 2% din impozitul pe venit folosind datele de mai jos:Denumire entitate: “Go Free – Asociația pentru Sprijinirea Societății CivileCont bancar (IBAN): RO57 BTRL 0670 1205 C081 37XX

Cod de identificare fiscală: 29818629

Contact: asociatiagofree@gmail.com 

Leave a Reply