Sandvișul păcătos și sărăcia educației din România

Posted on June 8, 2015 by

share on facebook   

PIC_1866

Credits to Gabriel

Am auzit recent o poveste despre o steluță care nu se încadra în standardul general. Dar pentru că își dorea să fie acceptată de grup își ascundea razele și se transforma în cerculeț: “Uitați-vă la mine, și eu sunt ca voi. Am și eu un cerc în interior”.

Timp de aproape o săptămână am discutat zilnic despre ce este acceptabil vs. inacceptabil pentru noi și pentru societate, despre norme și cine le stabilește, despre superioritate și inferioritate și despre faptul că suntem parcă setați să stabilim mereu o limită între ce este pozitiv sau negativ, bun sau rău, normal sau anormal. Despre acel “trebuie” și “normalitatea” care [nu] există. Și m-am întors acasă pe-un drum de 800 de kilometri având întipărită în minte imaginea copilului cu sandvișul ascuns în ghiozdan și foamea de-a fi acceptat; cu glumele colegilor lui împingându-l peste bancă; cu neștiința profesorilor și neputința părinților.

Să luăm o școală oarecare din România. Să pregătim apoi un sandviș pe care-l luăm cu noi la ore. Până la finalul pauzei vom afla că ni s-a pus deja eticheta – “suntem săraci”. Pentru că norma e să îți cumperi în fiecare zi chipsuri sau orice alte nimicuri de felul acesta. Știm că nu e acesta filtrul prin care vrem să fim priviți zi de zi, în următorii 4 ani. Și ne vom răzvrăti (poate) împotriva normei și ne vom măsura puterile cu ceilalți colegi, zi de zi, în următorii 4 ani. În acest timp, tot ce vor sesiza profesorii noștri este faptul că noi avem o problemă – că nu suntem cuminți, nu ne integrăm, că nu învățăm, că suntem violenți șamd. Sau poate că ne vom conforma și le vom arăta colegilor ce vor ei să vadă – acea steluță fără raze care în pauze se transformă în cerculeț.

Dacă multiplicăm această imagine vom avea o radiografie a unui sistem educațional neputincios care nu mai reușește în niciun fel să răspundă nevoilor copiilor pe care îi are în grijă, indiferent dacă vorbim despre siguranța lor sau nevoile lor educaționale. Un sistem de educație în care răspunsul profesorilor este adesea: “Nu am fost pregătit să gestionez astfel de situații”.

Și-acum mă întreb, pentru a nu știu câta oară, cu ce hrănim educația din România? Și dacă nu a devenit prea periculos să apreciem zi de zi doar cerculețele din interiorul steluțelor.

E poate timpul să ne uităm mai des la propriile noastre norme, să devenim conștienți de ele și să le reconsiderăm înainte să intrăm cu toții în beznă de dragul „normalității”.

Leave a Reply