Trei Ioni și-o muzică de-o viață

Posted on January 22, 2014 by

share on facebook   

Dacă te uiți pe harta României s-ar putea ca localitatea Gușoianca (comuna Gușoieni) să-ți scape din vedere. De la 2Râmnicu-Vâlcea, drumul prin Drăgășani către Gușoieni prevestește parcă traiul modest al oamenilor din zonă. Satele curg unul după altul, iar mașina pe care o conduc continuă să se scuture la fiecare secundă, încât sunt tentată să scot capul pe geam să mă asigur că n-am vreo problemă la roți. Sătenii dau vina pentru starea drumurilor pe mașinile care se-ndreaptă către sondele de petrol și gaze din zonă. Câte un localnic resemnat renunoaște că nimeni nu s-a mai îngrijit de mai bine de 10 ani de refacerea infrastructurii. Mașina aleargă parcă deasupra unui val, când urcă, când coboară…

În Gușoieni, la o intersecție dinaintea unui pod, o plăcuță albastră semnalizează în dreapta localitatea Gușoianca. Mașina se oprește brusc din trepidat pe drumul ce ia culoarea smoalei. Nea Ion îmi povestește mândru la întoarcere că anul trecut autoritățile le-au asfaltat drumul. Naturalețea stolurilor de gâște adormite în mijlocul șoselei amintesc parcă de sălbăticia fostului drum de țară. Pe un deal, mai la dreapta de adăpători, câțiva oameni pregătesc un cort pentru nuntă.

1Mașina se oprește în dreptul unei case acoperită cu tablă vizibil afectată de ploi, înconjurată cu un gard din lemn. Din spatele porții mai înalte apare repede nea Ion, un bătrân cu părul albit în totalitate, la vreo 60 de ani, urmat de soția sa, Maria, ce poartă pe cap un batic verde puternic, înflorat, legat la spate.

Am ajuns acasă la nea Ion după lungi căutări. Aici, în mijlocul satului, telefonul parcă își pierde brusc utilitatea, iar viul grai pare a fi tot ceea ce contează atunci când cauți ceva anume. Din vorbă în vorbă și din om în om, de la trei sate depărtare, am ajuns aici, în Gușoianca, să ne tocmim cu nea Ion care urma să cânte în ziua următoare, împreună cu alți doi consăteni, muzică tradițională veche la o petrecere supriză, exact de Sfântă Mărie.

Ion Puia cântă la țambal, un instrument muzical popular cu coarde lovite, pe care a învățat să îl mânuiască de la tatăl său, pe când era în clasa a doua, iar ceilalți doi, despre care aflu că îi cheamă tot Ion, stăpânesc contrabasul și vioara. Aici, la noi, în Gușoianca, zice el, muzica s-a transmis din tată în fiu. Are și el doi băieți, unul care cântă la acordeon, iar celălalt cântă la vioară în ansamblul folcloric “Vâlceana”, fiecare are deja propriile aranjamente făcute pentru zilele următoare. I se înseninează privirea când vorbește despre ei, se bucură că încă îi are aproape și n-au plecat să lucreze afară din țară, noroc pe care nu l-au avut însă și ceilalți doi Ioni. Aflat acum în situația de a pune un preț pe munca ce urma să o facă, devine clar că pentru el muzica nu poate fi vândută la oră. Nea Ion știe un lucru sigur – vor cânta atâta timp cât lumea se simte bine, o oră, două sau cât va fi nevoie. De la ceilalți Ioni a primit poruncă să nu lase prețul mai jos de 100 lei de persoană.

A doua zi revenim în fața porții lui nea Ion, cu aproape o oră mai devreme decât stabilisem cu o zi înainte – distracția din bîlciul plin8 de mici și bere ne-a alungat acasă prematur.L-am luat pe nepregătite, dar îndată ne poftește pe prispa casei, iar tanti Maria îi pregătește hainele de spectacol. După câteva minute, nea Ion iese din casă îmbrăcat într-o cămașă albă călcată la dungă și o pereche de pantaloni la fel de netezi. Dintr-o mână dă drumul unei perechi de pantofi negri care scot în cădere un sunet scurt pe cimentul proaspăt curățat. Își trage un scaun și se încalță. Între timp îmi povestește despre oamenii din sat care au plecat la muncă în Italia sau Anglia, iar cu banii adunați au reușit să își renoveze casele. Vorbește cu înfocare, ca și cum toată existența umană este concentrată în jurul casei. Tonul i se schimbă când vorbește despre casa lui, rămasă “neterminată” – îmi spune că el nu are pensie, doar tanti Maria ce mai primește câteva sute de lei, pensia de colectiv, și se descurcă doar cu banii pe care îi mai face din muzică, cântând pe la nunți și botezuri.

5Se ridică brusc de pe scaun și deschide o ușă din lemn cu ferestre de sticlă. Din locul în care stau zăresc o ușă de frigider cu marginile rotunjite și puțin bombată, proptită de ceea ce a fost cândva un frigider funcțional. Se întoarce cu țambalul, legat de niște coarde din piele pe care îl așează pe un scaun fără spătar. Ia ciocănelele din lemn de nuc, un ghem de sfoară albă și începe să înfășoare sfoara în partea care va lovi corzile țambalului. Ciocănelele și le-a făcut singur și vorbește cu mândrie despre asta. Astfel de treburi nu le poți lăsa pe mâna oricui. Le pune de-o parte, pe spătarul unui fotoliu, și pișcă cu degetele corzile țambalului care începe să răsune a muzică populară tradițională. E un sunet care te umple de viață, de lumină, de soare, de câmp, de foșnet de frunze…  O energie pozitivă se revarsă din acele corzi și parcă totul în jur zâmbește.

Nea Ion apucă de câteva fâșii de material albastru, pe care le trece cu măiestrie pe sub corzi, legându-le de țambal, acestea au scopul de a amortiza sunetele. Îl întrebăm de unde își mai ia corzi pentru țambal când se rup, și ne spune că i le trimite un văr, de la Reghin. Țambalului i se potrivesc corzi numărul 8, de oțel și alamă, pe care foarte greu le mai găsește. În acest timp tanti Maria caută cu înfocare cheia de la țambal prin toate sertarele din casă, i se alătură și nea Ion însă fără succes. Decidem să mergem să-l luăm pe Ion, cel care cântă la contrabas, și să ne oprim la întoarcere să luăm cheia. Până să ieșim pe poartă apare și tanti Maria victoriasă, cu cheia de la țambal în mână.

Cel de-al doilea Ion ne aștepta pregătit. Îndată apare în poartă cu un șiret în mână cu care să legăm contrabasul în portbagajul 6mașinii. Înfășurăm un prosop în jurul corzilor ca ușa suspendată cu sfoară să nu lase urme pe lemn. Nea Ion îmi vorbește din nou despre casă, și îmi deschide o ușă să-mi arate cum și-a renovat vecinul său baia. A fost și el plecat la muncă afară din țară și banii i-a investit în renovări.

Când nu îmi vorbește despre casă, nea Ion povește despre oamenii care nu mai sunt. Își aduce aminte de fiecare și face repede legături între ani, nume și locuri. Îmi spune că a avut și el un văr care a ajuns prin Cluj-Napoca, imediat după Revoluție. Nici el nu mai e. Pivește pe geam spre dealul pe care se ridică cortul pentru nuntă.

3Mai facem o ultimă oprire pentru a-l lua și pe Ion a lui Tănțel, cel care cântă la vioară. Aflu că acesta a cântat în ansamblul “Doina Oltului”. N-a studiat niciodată muzica pe note, dar cântă la vioară cu o naturalețe impresionantă. E suficient să îi fluieri sau să cânți niște versuri și el prinde ritmul îndată.

Împreună, cei trei Ioni cu instrumentele lor învechite de vreme,  cu “Ciocârlia” lui Enescu răsunând pe sub frunzele de vie sau cu “Balada” lui Ciprian Porumbescu cântată cu coarda ciupită reprezintă, astăzi, o fărâmă de tradiție purtată din corzi în corzi și din arcuș în arcuș. Muzica, maestre!

 Acest material a fost publicat în Revista Go Free#11, ianuarie 2014.

 

Comments are closed.