The making of “Ce ar fi fost dacă?”

Posted on June 21, 2013 by

share on facebook   

Despre animația “Ce ar fi fost dacă?” v-am spus multe în ultimele două luni, însă niciodată nu v-am
povestit cum am reușit 7 persoane să o creăm într-o singură noapte.

Ne-am apucat să lucrăm la scenariu în jur de ora 16 sau 17. Toată lumea era obosită după timpul petrecut la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și activitățile din zilele precedente. Erika a pus mâna pe agenda ei și ne-a adunat într-un colț al mansardei pe cei care doream să ne jucăm cu metoda “digital storytelling”, ceilalți participanți din proiect au decis că metoda “photovoice” li se potrivește mai bine. Noi eram 7 și era pentru toți prima încercare de “producție” a unei animații.

Știam cu toții că aveam nevoie de un scenariu. Eram deja de câteva zile în Sighetu Marmației, unde vizitasem Memorialul de mai multe ori chiar, ne-am întâlnit cu doi foști deținuți politici iar orele petrecute cu ei parcă se dilataseră în așa fel încât parcă le mai auzeam încă vocea. Într-una din zile am ieșit pe stradă să stăm de vorbă cu oamenii. “Care au fost momentele care ne-au marcat în ultimele zile?” a fost întrebarea care ne-a ajutat să ne construim scenariul. Am făcut un tur, iar fiecare dintre noi a povestit ce anume l-a impresionat – Cătălina ne-a adus aminte de povestea lui Adrian și de hainele lui care se regăseau în fostul cabinet medical al închisorii; apoi ne-am gândit la tratamentul pe care gardienii îl aplicau deținuților obligându-i să stea nemișcați în mijlocul celulei, pe jos, cu picioarele întinse și mâinile pe genunchi; Dl. Coldea, unul din foștii deținuți, ne-a povestit că avea voie, la un moment dat să primească un pachet la 3 luni, în care mama lui încerca să îi pună mâncare cât mai consistentă; când erau mutați dintr-o închisoare în alta, deținuții avea uneori dreptul să trimită acasă o carte poștală pe care însă scriau doar 5 cuvinte (dacă ar fi scris mai multe cuvinte șansele să ajungă la destinație erau minime); în sala deținutelor era expus un săpun ce a stat în celulă cu posesoarea lui până la final, pe care era inscripționat mesajul “Te iubesc mereu, Nicu”; am aflat, tot de la dl. Coldea că mai bine de 5 ani nu a mâncat deloc carne, și tot el ne-a povestit ce primeau de mâncare în închisoare; doamna Maria, gazda noastră de la Pensiunea Camves Inn, ne-a impresionat pe toți prin felul ei de-a fi și grija pe care ne-a purtat-o, cât și prin poveștile pe care ni le-a spus, multe auzite de la bunicul ei.  

Acestea au fost câteva din momentele pe care noi le-am identificat a fi importante, și care, au devenit apoi parte din povestea lui Adi. Am organizat informația mental în câteva scene – întâlnirea cu Maria și viața liniștită a lui Adi în satul natal; dezechilibrul produs de arestarea lui Adi; viața lui Adi în celulă; dispariția lui Adi. Mai departe, planul povestirii se schimbă – Adi își imaginează cum ar fi fost dacă nu ar fi fost arestat – ar fi avut șansa să se căsătorească cu Maria, să își întemeieze o familie, ar fi avut dreptul să se exprime liber, să scrie cuvinte câte vrea, să protesteze dacă îi sunt încălcate drepturile și să se implice în comunitate.

Pasul 2: acțiune! Erika a desenat toată povestea pe care am creat-o împreună, iar Cristi își montase camera pe trepied și era pregătit să filmeze tot procesul. Ceea ce nu știți, este că Erika a desenat de 3 ori întreaga poveste – o dată în agenda ei, a doua oară pe cartonul uriaș, cu un creion subțire, iar ultima dată (când a filmat și Cristi), a folosit tușul negru peste schița inițială.

Când a fost gata desenul, Erika ne-a prezentat povestea succint încă o dată. Încerca să nu ne privească pentru că unii dintre noi aveam ochii umezi după prima jumătate a poveștii. Împreună cu Laura am pregătit textul pe care Doru urma să-l înregistreze. Pentru a-și pregăti vocea și a intra în starea cerută de scenariu se retrăsese într-un colț al mansardei și asculta muzică în căști – se pare că Tudor Gheorghe e bun și pentru relaxare.

Era aproximativ 3 dimineața. Mai era de înregistrat vocea și apoi de montat. Adi  -cel real, unul dintre participanti – selectase sunetele care să susțină animația (ex. zgomotul dubiței care pornește spre închisoare). Băieții au rămas în mansardă să finalizeze munca. Știm că au reușit să termine filmulețul în jur de ora 7. La 8 le-am dat trezirea – cu cafeaua la pat – pentru că aveam o activitate cu elevii din Sighet și eram așteptați la școală.

Când am avut timp, ne-am adunat într-o cameră și ne-am uitat de vreo 3 ori la animație. Eram mulțumiți să vedem că am reușit să facem împreună o treabă bună, și mai ales că putem da mai departe puțin din experiența trăită la Sighet. Faptul că “oricine poate învăța, oricând, tot timpul” l-am testat pe pielea noastră. Rămâne să învățăm în continuare cum să acționăm și să ne folosim de instrumentele pe care democrația ni le pune la dispoziție pentru a nu lăsa istoria să se repete.

Proiectul Jurnalism Creativ pentru Democrație este un proiect finanțat prin Programul Tineret în Acțiune, implementat de Go Free – Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile.

Comments are closed.