Un joc cu sumă infinită

Posted on June 17, 2013 by

share on facebook   

Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei din Sighetu Marmaţiei este o clădire albă, cu două etaje, pe o stradă îngustă care arată gri şi are bălţi pe lângă trotuar. Intri pe o uşă îngustă şi imediat îţi dai seama că toate secretele, toate lucrurile importante, sunt înăuntru. Din stradă nu se vede nimic.

În 23 martie, când grupul participanţilor Jurnalism Creativ pentru Democraţie a vizitat memorialul, era soare cu dinţi. Am ieşit prin uşa pe care un semn marca cu Times New Roman „Ieşirea spre curţi” şi prima mea impresie a Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune, construit în 1997, a fost că arăta ca un buncăr. Mi se explică mai târziu că arhitectul Radu Mihăilescu încercase să ofere o viziune modernă asupra tholos-ului grecesc şi a unei catacombe creştine. Ca să intri în acest spaţiu, cobori două trepte şi îl ocoleşti pe o alee săpată în pământ, îngustă ca o tranşee, care înconjoară tot edificiul. La dreapta mea, mai înalt decât cei 1,57 m ai mei, un perete de andezit fumuriu luceşte în alocuri de la lumina zilei, şi mă izolează de lumea exterioară. Eram singură, cu cele aproape 8000 de nume sculptate în plăcile de andezit, 8000 de persoane identificate ca victime ale comunismului.

Grupul mi-a luat-o înainte, şi i-am pierdut din ochi de ceva timp, dar ştiam că puteam să îi regăsesc cu uşurinţă în sala de conferinţe unde aveam să întâlnim doi foşti deţinuţi politici. În acel moment, eram doar eu, şi cele 8000 de nume săpate în andezit, şi tăcerea care apăsa în acest monument simbolic de amintire. Găsesc în sfârşit intrarea şi trec printr-un coridor îngust care se deschide în interiorul Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune. E semi-întuneric înăuntru, şi asta mă apasă. Poate intenţionat, poate nu, pe coridorul prin care intru este pusă poza sponsorului care a făcut posibilă construcţia acestui spaţiu, Mişu Cârciog, care îmi zâmbeşte alb-negru din poza care prinde ultima lumină ce mai intră în edificiu.

Înăuntru e linişte, şi o singură lumânare arde pe un disc înălţat de piatră sau ciment, pe care sunt sculptate cercuri concentrice. Cercurile sunt acoperite de 5 cm de apă curată şi rece, şi imediat o ating cu degetele pentru a vedea undele mici care se propagă de la contactul meu cu ea. Dispar într-o clipită, dar cercurile sunt tot acolo, şi în acel moment, îmi imaginez că şi istoria e la fel: tăcută, formată de atingerile noastre, de acţiunile noastre. Şi unele lucruri trec fără să lase vreo urmă, pe când altele rămân, săpate în piatră, sau documente, sau înregistrări şi formează societăţi. Istoria tace şi trebuie să vină alţii să îi dea voce, să îi dea formă şi să o scrie în monumente care nu vor dispărea dintr-o simplă atingere, pentru că unele lucruri sunt prea importante pentru a fi uitate. Istoria e făcută din sute de voci care spun şi caută şi vor să descopere ce s-a întâmplat. Dar unele evenimente nu se pot explica doar printr-o serie de cauze şi efecte, iar altele vor rămâne mereu nespuse, pentru că n-a mai rămas nimeni şi nimic care să le spună. Şi ţie îţi rămâne să cauţi să afli și să înţelegi cât mai multe, pentru ca în cele din urmă să rămâi cu un joc pe care îl joci singur, cu tot ceea ce ştii – un joc care poate schimba felul în care vei lua decizii, la un moment dat în viaţă, şi poate schimba ce urme de istorie vor găsi alţii despre tine. Iar jocul se numeşte: „Ce-ar fi fost dacă?”

###

Jurnalism Creativ pentru Democraţie a luat naştere aşa: era cu o săptămână sau două înainte de termenul-limită de mai pentru programul Tineret în Acţiune. Eram la Andra acasă, singure în camera ei ocupată în mare parte de un pat mare, dublu, în care ar fi putut dormi cinci, dacă se înghesuiau ca sardelele. Noi ne întinsesem pe el cu laptopuri şi hârtii, şi ne gândeam cu ce proiect am putea aplica. Era soare şi balconul era deschis, să intre în casă un iz de primăvară, de copaci abia înverziţi. Ascultam amândouă un vecin care exersa la taragot. Am pornit de la ideea că vroiam să fie un proiect axat pe democraţie, în care vroiam să punem în evidenţă drepturile la care avem acces ca tineri, trăind într-o societate democrată, pentru a combate cumva pasivitatea cu care tinerii lăsau să treacă pe lângă ei tot felul de evenimente şi probleme care îi interesau sau îi afectau în vreun fel. Ne frustram că nu vedeam mai multă implicare din partea lor.

Dacă mă gândesc acum, cred că ingredientele din care s-a concretizat proiectul acesta au fost aşa: ne plăcea ce făceau cei de la Story Corps, o organizaţie nonprofit care strângea poveştile de viaţă a unor americani simpli, pe care le transformau pe urmă în scurtmetraje de animaţie. Eu eram încă teribil de amuzată de povestirea unui bărbat negru, undeva din sudul Americii, care îşi aducea aminte de profesoara lui care îl terorizase cu şcoala de duminică şi prefera să lase fructele din livada ei să putrezească decât să lase copiii să mai vină să fure din ele. Fusesem în acea perioadă să luăm nişte haine date la modificat de la un croitor – un moş simpatic care avea atelierul într-o curte interioară din centrul Clujului, într-o cămăruţă mică plină de haine şi umeraşe şi rafturi. Nouă ni se părea locul oarecum îngheţat în timp. Probabil arătase exact la fel şi pe vremea lui Ceauşescu. Şi cumva din astea, ne-am gândit noi ce tare ar fi să strângem poveşti ale oamenilor care au trăit în comunism, care au simţit în vreun fel drepturile care le aveau (sau nu) atunci şi acum. Ai mei îmi povestiseră despre perioada aia doar lucruri care acum par incredibile, stupide şi amuzante în acelaşi timp, şi aveam în mine o parte care vroia neapărat să strângă toate poveştile astea şi să le dea mai departe. Nu voiam să aud doar părţile care acum sună amuzant. Voiam să aud despre cenzură, despre ce se putea sau nu face atunci, despre lucruri care nu se vedeau la prima vedere, dar care aveau un impact asupra felului în care oamenii îşi trăiau viaţa în acea perioadă.

Când începi să spui poveşti, o regulă peste care tot dai la fiecare pas, un sfat care ţi se dă insistent de mult, e „Show, dont tell!” . Adică arată, descrie, dar nu spune verde în faţă cititorului ce gândeşte personajul, ce ar trebui să simtă într-o situaţie oarecare. Cititorul savurează mai bine povestea aşa, pentru că are ocazia să pună cap la cap de unul singur ce se întâmplă de fapt în povestea pe care o citeşte. Pe măsură ce ideea proiectului Jurnalism Creativ pentru Democraţie se concretiza, îmi dădeam seama că poate am spus destul până în acel moment. Dacă toate chemările la acţiune şi proiectele pe care le făceam nu erau îndeajuns să facă tinerii să reacţioneze, dacă până atunci nu reuşisem să le spunem destule pentru a-i face să se implice, poate era momentul să le arătăm ceva.

###

Astăzi, Memorialul de la Sighetu Marmaţiei este considerat de Consiliul Europei printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului. A fost pus pe lista asta în 1998, alături de Memorialul de la Auschwitz sau Memorialul Păcii din Normandia. Închisoarea a fost construită în 1897, dar a devenit închisoare cu caracter politic abia după 1945. Într-una din primele săli pe care le vizităm înăuntrul muzeului, sunt grafice şi statistici cu privire la oamenii care au trecut prin închisoarea de la Sighet, dar şi prin celelalte închisori şi lagăre de muncă forţată cu caracter politic. Aproximativ 1800 de elevi şi studenţi au fost închişi la un moment dat, fiindcă făceau parte din ceea ce erau considerate a fi organizaţii anticomuniste. Fuseseră acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Un grafic ilustrează câţi oameni fuseseră ridicaţi şi închişi la un moment dat în perioada comunistă. Imediat îmi sar în ochi două vârfuri care strică zig-zagul constant al liniei: primul e după 1946, când partidul comunist făcuse tot posibilul pentru a ajunge la putere. Imediat după aia aveau să îi închidă pe toţi cei care erau împotriva lor. Iar în tot acest timp, americanii care reprezentau Forţele Aliate în România trimiteau înapoi în Statele Unite scrisori şi telegrame în care descriau situaţia neplăcută din ţară şi conflictele lor proprii cu Armata Roşie, ai cărei reprezentanţi încercau pe cât posibil să nu implice americanii în discuţiile care urmau să hotărească viitorul României afectate de război.

Al doilea vârf e între 1956-1957, când autorităţile au încercat să evite ca revoltele sângeroase care avuseseră loc în Ungaria şi Polonia (stăvilite până la urmă de forţele armate ale Uniunii Sovietice) să aibă loc şi în România. Mai târziu, ajungem şi la descrierea revoltelor studenţeşti din Timişoara şi din alte oraşe ale României. Dintr-o poză alb-negru, oarecum pixelată pentru că a fost mărită, râde un grup de tineri, toţi băieţi, studenţi la Politehnica din Timişoara. Am rămas cu ideea asta, de cât de frică trebuie să le fi fost autorităţilor de nişte tineri care îşi foloseau vocile pentru că voiau o schimbare, dacă au fost închişi aşa de mulţi încât numărul lor sare cu mult media pe un grafic. Am mai rămas cu imaginea asta: Domnul Codrea, unul din deţinuţii politici cu care am povestit mai mult, un bătrân cu umeri laţi, care ne privea prin ochi îngustaţi de zâmbete, spunându-ne, dacă voi tinerii nu faceţi ceva pentru o schimbare, cine o să o facă?.

Şi am rămas cu revolta, cu pielea de găină şi fiorii de pe şira spinării, când citeam despre cum se purtau gardienii cu prizonierii. Cum cei responsabili de închisorile politice trimiteau rapoarte la conducere, explicând cum într-un an au murit mai mulţi prizonieri, şi începeau cu „avem onoarea să raportăm”. Sau cum comandantul închisorii de la Aiud între 1954 şi 1957, Ştefan Koller, fusese felicitat pentru ideea de a lua prizonierii bolnavi de TBC din infirmerie şi de a-i distribui prin restul închisorii.

Avem mai mult de 2000 de ani de istorie păstrată într-un fel sau altul şi ai spune că am avut destule ocazii să învăţăm că e în ordine să fim diferiţi, e în ordine să credem în lucruri diferite, dar oamenii încă încearcă să impună ceea ce cred asupra altora, uneori cu forţa. Şi uităm că libertatea nu e doar  în toate lucrurile pe care le putem face, ci e libertate cu adevărat doar atâta timp cât ceea ce facem nu lezează în vreun fel pe cei din jurul nostru.

###

Doamna Maria, gazda noastră de la pensiune, a venit în seara de duminică în sala de training şi s-a pus în mijlocul nostru pentru a ne povesti din viaţa ei. Ea îşi aduce aminte cu nostalgie de părţi din trecutul ei. Vorbeşte cu drag despre casa bunicilor, construită din lemn, despre comunitatea mică din care făcea parte şi toate tradiţiile şi jocurile în care participa împreună cu prietenii ei. Ţese cuvinte cu entuziasm, începe o poveste pentru a despica firul ei şi a ne mai spune ceva, pentru ca apoi să-şi aducă aminte de unde a pornit, şi adună firele la loc pentru a spune şi povestea cu care a început. Ne-a spus asta: au existat oameni care au avut de suferit din cauza comunismului, dar au fost şi oameni care au avut de câştigat. Dacă întrebi un sociolog azi, îţi va spune că comunismul a ajutat la creşterea urbanizării, a facilitat accesul la servicii medicale, a făcut posibil ca oameni din mediul rural să aibă acces la educaţie, a asigurat un mod de viaţă mai stabil celor care nu aveau pământ şi trăiau la mila celor care le dădeau de lucru. Asta nu înseamnă că nu ar fi putut exista o modalitate mai bună pentru a asigura ca populaţia să aibă acces la servicii medicale, sau că nivelul de urbanizare nu ar fi crescut oricum odată cu trecerea timpului. Dar aici deja ne jucăm de-a „ce-ar fi fost dacă?”. Ideea la care voiam să ajung e următoarea: comunismul nu poate fi privit în termeni absoluţi de bine şi rău, alb şi negru. Dar până la urmă, nici democraţia nu poate fi privită aşa. Terry Pratchett spunea la un moment dat aşa: „dacă le-ai spune unor oameni obişnuiţi de acu’ 200 de ani că ar putea trăi într-o lume unde accesul la servicii medicale e în mare parte disponibil pentru toţi, unde casele sunt curate, iar accesul la muzică şi imagini şi mâncare din toată lumea e uşor posibilă de acasă, unde e simplu să călătoreşti 100 mile, iar şansele ca naşterea să fie fatală pentru mamă sau copil sunt mici, unde nu trebuie să mori de abcese dentare şi nu trebuie să asculţi de ce-ţi spune stăpânul, oamenii ăia ar crede că le descrii raiul pe pământ”. Dacă ai spune acelaşi lucru unor oameni care au trăit acum 100 de ani, ar crede la fel. Dar noi, pentru că trăim deja în lumea descrisă mai sus, ştim că e loc de mai bine.

###

În Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, lumânarea arde mai departe pe discul unde sunt turnate cercurile concentrice. Aprind şi eu o lumânare lângă ea şi joc o rundă de „ce-ar fi fost dacă?”. Mă întreb cum s-ar fi dezvoltat România, dacă nu ar fi existat comunismul în felul în care a existat. Ce s-ar fi întâmplat cu oamenii din spatele celor aproape 8000 de nume sculptate în peretele de andezit care înconjoară edificiul? Toate acele „ar fi putut fi” care nu s-au mai îndeplinit şi toate acele zile care au rămas netrăite, ar fi schimbat oare cu ceva cursul istoriei? Îmi imaginez că despre unii dintre ei n-am fi aflat mare lucru – doar când s-au născut, când şi cu cine s-au căsătorit, când au avut copii, când au murit. Am fi putut afla toate astea, dacă ne-am fi încăpăţânat să le căutăm numele în toate arhivele primăriei. Şi poate despre alţii am fi citit cum au devenit oameni de ştiinţă, sau doctori, sau lideri de un fel sau altul în comunitatea lor, sau artişti – poate cercurile lăsate în timp de existenţa lor ar fi rezistat o perioadă mai lungă.

Dar am rămas doar cu o infinitate de opţiuni, de „ar fi putut fi” şi zile netrăite şi alegeri nefăcute pentru fiecare viaţă care a fost curmată sau oprită de o şedere într-o închisoare politică, cum e cea de la Sighet. Şi pusă în faţa a atâta potenţial care a rămas neconsumat, a atâtor lucruri care au rămas nefăcute, mari sau mici, ideea că asta s-ar fi întâmplat pentru că unii oameni au decis că există o singură aliniere politică potrivită şi oricare alta e greşită pare…  – îţi rămâne doar să întrebi: de ce ai face aşa ceva? Cred sincer că nimeni nu are dreptul să ia din toate acele „ar fi putut fi” ale unei persoane, cu atât mai puţin pe motiv de regim politic. Privită din perspectiva asta, democraţia în care trăim, cu toate problemele ei, dar şi cu toate oportunităţile pe care ni le oferă, pare o sursă infinită de potenţial care aşteaptă să se întâmple.

Acest material a fost publicat în Revista Go Free #10. Toate materialele au fost realizate în cadrul proiectului Jurnalism Creativ pentru Democrație, proiect finanțat prin programul Tineret în Acțiune.

Autor: Erika Kramarik

Comments are closed.