Ultimii maimuţoi ai Europei

Posted on May 22, 2013 by

share on facebook   

De când am început şcoala, am făcut din fotbal o pasiune. În copilărie mă jucam toata dimineaţa şi toată după-masa, până seara. Mă simţeam bine. Nici acum nu refuz o partidă de fotbal. A rămas tot o pasiune, dar şi un excelent mod de detaşare şi de relaxare. La meciuri mergeam când eram mic, iar ideea centrală în familie, în momentul în care mergeam la stadion, era să mă îmbrac frumos. Am luat o pauză de câţiva ani buni de la călcatul pe stadion, iar în adolescenţă când am reînceput să merg la meciuri, ideea era să nu vin acasă bătut. Ce schimbare asupra fenomenului.

Şi acum ţin minte când a câştigat CFR primul titlu. Era anul bac-ului meu şi aveam mai mari emoţii pentru fotbal decât pentru istorie sau limba română. Doi ani mai târziu, mă bucuram, dar mult mai reţinut. Vedeam prea multe lucruri dubioase. În 2012, nu mai puteam vorbi de bucurie. Totul puţea. Nu e vorba doar despre CFR, e vorba despre tot fenomenul, despre tot ce e în jurul meu. O bucurie a copilăriei s-a dus, pentru că nu ştii dacă e o competiţie sau un fapt falsificat. Pe stadion nu mai merg. Mi-e scârbă de faptul că e circ, că totul e penibil. Nu ştiu dacă sunt singurul, dar am adormit de vreo două ori pe stadion.

Mereu am urmărit cu interes ceea ce e în afară la fotbal şi nu numai. E total diferit. Unii arbitrii de fotbal din Germania sunt doctori în drept. La noi puternicii zilei abia dacă au şcoala terminată, iar alţii sunt plagiatori şi semi-analfabeţi ori agramaţi. E o plăcere să vezi totul în Germania, în Anglia, parţial şi în Spania.

România devine un loc tot mai scârbos. Consider că fotbalul e o copie fidelă a societăţii româneşti: incultură şi mult fals. Aproape că-mi vine să urlu: faceţi-ne colonie germană! Mai rău nu ar putea fi nicicum. Mândria naţională cu cine să o ai?! Cu cine? Când unii deschid gura, pute îngrozitor în jurul lor. Proaspeţi îmbogăţiţi îşi etalează frustrările şi snobismul. Se cred uriaşi, pe când ei… vai! Sunt nişte liliputani microscopici.

Eliade, Cioran, Eugen Ionesco crăpau de ruşine în interbelic că suntem o cultură marginală, ce trăieşte în afara istoriei. Acum avem ocazia să fim parte a istoriei, şi continuăm să ratăm întâlnirea cu ea. Ne batem joc de valori, iar pe cei competenţi îi înecăm în micimea sufletului nostru. Promovăm imbecili şi oameni care-şi construiesc cariera pe fals şi călcând pe cadavre. Ceea ce e mai rău e imbecilizarea quasi-generală. Răsturnarea valorilor şi, într-un final, dispariţia lor.

Mă uitam cu amuzament la condamnarea unui individ arhi-mediatizat în ultimii ani, deşi singura sa performanţă notabilă e că a învăţat să vorbească limba română la televizor. Ce penibil să fii ziarist şi să-ţi câştigi existenţa urmând un astfel de om şi sorbindu-i balele ce-i curg din colţul gurii. Şi gulag-ul a fost o experienţă mai dulce. un om a cărui ascensiune socială s-a bazat pe faptul că un important trust media din România îi datora bani. L-a promovat ani de zile, zeci de minute pe zi. A făcut dintr-un non-om o vedetă naţională, pasibilă să câştige titlul de Cel mai mare român. Ce dezbatere minunată în acele timpuri… Azi e condamnat (prea puţin şi fără confiscarea averii), iar el condamnă la… urgia divină pe judecătorii curajoşi. Ce comédie! Nici urmă de remuşcare, doar invocarea divinităţii. Invocarea suferinţei familiei. Acea familie care s-a bucurat atâţia ani să locuiască într-un lux total nemeritat obţinut prin şmecherii şi învârteli financiare cu foşti miniştri şi capi ai armatei.

Un lucru e clar. Penitenţa interioară sau măcar de faţadă nu e în ADN-ul oamenilor publici din România. Un Dostoievski ar fi fost luat în râs cu al său roman Crimă şi pedeapsă în ţara noastră. Ceea ce e mai grav e că aceşti non-oameni constituie modelele urmate de oamenii de rând. Constituie subiectele de conversaţie a multor oameni. Ce lipsă de orizont… cât aer şi câtă pâine risipite…

Totul este artificial şi fals în lumea aceasta românească. Repet ce am mai zis şi cu altă ocazie. Atât de prost a fost construit statul român după decembrie 1989, atât de multe umbre persistă astăzi, că e nevoie de ceva fantastic să se schimbe. Comunismul a distrus o lume şi, vechea mentalitate continuă să existe, vechile interese ţin totul pe loc. Comunismul distruge o lume, iar în loc sădeşte impostură. Este ca o ciumă: nimic bun, nobil, demn nu răsare în preajma lui. O întreagă pânză de păianjen leagă interese la vedere şi în subteran. Totul pute, dar nimeni nu mişcă un deget. Mulţi preferă să fugă sau să se ascundă. Şi foarte mulţi tac. Le e frică, încep să devină indiferenţi şi, ce-i mai rău, se obişnuiesc şi fac la rândul lor aceleaşi lucruri. Este un cerc vicios.

Este o diferenţă atât de mare între ambalaj şi conţinut, încât ţi-e şi frică să pătrunzi dincolo de culorile frumos desenate. Ceea ce e bine, e că şi ambalajul începe să arate precum conţinutul. Mai jos de atât nu ştiu dacă putem ajunge. Suntem ultimii maimuţoi ai Europei!

Autor: Răzvan Andreșanu

 

Comments (1)

 

  1. radu7 says:

    Poate sunt printre putinii oameni care cred asta, dar eu refuz sa cred ca batalia e pierduta, ca nu mai avem nici o sansa. E pacat pentru bunicii nostri care au trecut prin suferinta, pe nedrept si care au tinut capul sus pana in cele mai intunecate momente ale vietii lor. Eu continui sa sper pentru oamenii aceia. Chiar daca ei nu mai sunt, noi ca generatie, putini cati stim asta, cat ne-am documentat, cat am intrebat, avem datoria sa nu fim ca cei descrisi in articol. Sa tinem de asta. Sa tinem de noi. Mai e totusi speranta.