Sare pe rană…

Posted on April 2, 2013 by

share on facebook   

În urmă cu ceva timp am citit memoriile fostului lider naţional-ţărănist Ion Diaconescu. De îndată ce am luat cartea în mână, cel mai interesat am fost de cum a receptat acesta momentul noiembrie 1995 – moartea lui Corneliu Coposu. Pot spune că nu am fost deloc dezamăgit de acest gest. De ce? Pentru că din acel pasaj, Ion Diaconescu a pus un diagnostic pe cât de dureros, pe atât de adevărat:

Când am plecat de la sediu, în ziua înmormântării, o mulţime uriaşă… s-a încolonat în urma cortegiului şi… l-a urmat până la mormântul de la cimitirul Bellu… M-am întrebat însă ce semnificaţie putea să aibă această schimbare de ton şi de atitudine, la 180 de grade, din partea mass-media şi a adversarilor politici… Eu am interpretat această schimbare radicală de atitudine în felul următor. Cât a fost Coposu în viaţă, ca de altfel şi noi ceilalţi, care am evoluat pe aceleaşi coordonate, am fost huliţi, batjocoriţi, urâţi, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supravieţuisem genocidului comunist şi revenisem pe scena politică a ţării ca un act de acuzare, sau, dacă vreţi, martori ai acuzării pentru toate crimele şi nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar şi cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovaţi prin simpla lor prezenţă erau deranjaţi de prezenţa noastră în viaţa politică a ţării… căci le aminteam mereu de compromisurile lor. (Ion Diaconescu, După revoluţie, p. 168)

 

Acest trist adevăr avea în vedere mare parte din societatea românească. Există, de altfel şi astăzi, dar în număr mai mic decât atunci, acel procent al celor ce vor reforme. În general, toată lumea vrea schimbare, dar mulţi bagă capul în piept şi bombănesc în momentul când cineva vine cu un proiect de reformă. Aşa e şi cu profesorii, aşa e cu toată lumea. Toţi vor salarii mai mari, dar nu înţeleg că pentru a avea nevoie de salarii mai mari, e necesar să pui sare pe rană în primă fază sau o perioadă de tranziţie (nu tranziţia românească specifică perioadei de după 1989 care a fost o glumă proastă şi sinistră). Când cineva propune măsuri, ieşim în stradă şi suntem nemulţumiţi. Nu ne plac schimbările, deşi le vrem. Ingrată şi nefericită societate…

Oamenii mereu tind spre mai bine, spre surse cât mai sigure de venit, spre un loc călduţ şi cât mai comod. Toată problema e putinţa de a face prin propriile merite acest drum şi prin propriile competenţe. Lumea românească funcţionează cu prea multe rotiţe nelalocul lor, în mai toate domeniile. Instituţiile puterii centrale şi locale sunt doar cele mai vizibile din acest aisberg, însă.

Poposind puţin asupra politicii, aş remarca un fapt relativ recent. Şi anume moţiunea Reformiştii propusă de Monica Macovei şi alţi intelectuali pentru un partid politic din România. În opinia mea este cel mai semnificativ aspect din ultimii ani în viaţa socială românească din ultimii ani şi poate şi un moment decisiv. Dna Macovei este unul dintre marii oameni de stat ai României contemporane, dar nu este reprezentativă deloc pentru mahalaua românească, la fel cum nu a fost nici Corneliu Coposu. Aş asemui-o cu Petre Carp la nivel de discurs, pentru că cel mai adesea pune degetul pe rană în punctul unde doare cel mai tare. Mi se pare cel mai atipic om politic român la ora actuală, pentru că nu a făcut compromisuri nici măcar când s-a aflat la putere. Faptul că a generat atâta gălăgie şi că din pricina domniei sale s-au rupt atâtea sinapse este cel mai bun semn că reprezintă un punct de referinţă în domeniul din care face parte. Mai semnificativ este că nimeni nu a adus o dovadă pentru a o compromite. Discursurile rostite sunt la obiect, fără divagaţii. În acest punct se întâlneşte cu Nicuşor Dan de la Bucureşti. Şi cu toate acestea, are puţine şanse în politica din România. De ce? Poate pentru că nu se face zi doar cu o rază de soare sau primăvară cu un singur ghiocel. Totul este prea putred, pute aproape oriunde. Nu contează că vorbim despre parlament, guvern, instituţii locale, universităţi. Important este ca vacile să fie mulse şi să tacă din gură.

Monica Macovei nu va (mai) ajunge în funcţii decizionale fundamentale pentru societatea românească decât dacă oamenii se hotărăsc să se spele. Din păcate, mulţi se complac în această duhoare, iar cei mai răsăriţi preferă malurile mărilor şi oceanelor apusene. Ea nu va (mai) ajunge în funcţii decizionale fundamentale pentru că este prea sinceră şi pune prea multă sare pe rană. Iar de când unii au început să intre în închisoare, temerea de un astfel de destin este şi mai înfricoşător. În fine, Monica Macovei nu va (mai ajunge) în funcţii decizionale fundamentale pentru că suntem prea indiferenţi şi scârbiţi şi îi credem pe toţi o apă şi un pământ (ce prostie!).

Oamenilor nu le place adevărul şi se uită în oglindă doar pentru a-şi pune măşti şi a le aşeza cât mai bine pe chip. Cui îi place să i se spună franc un adevăr dureros? Prea puţini se gândesc că acel adevăr poate fi catalizatorul unei schimbări ameliorări, a unei schimbări ce ne-ar putea ajuta să ne simţim mai bine în pielea noastră.

Totuşi, sunt optimist. Generaţia Facebook-ului are şi un imens avantaj: faptul că are pusă pe tavă toată gama de opţiuni, indiferent de culoare. Important e doar să nu fie şi să nu fim indiferenţi. Indiferenţa nu lasă să crească la picioarele sale nicio floare.

 

P.S. Sincer, m-am săturat de prostia aceasta de rivalitate româno-maghiară. Fiecare dintre aceste etnii are credinţele şi specificul său, precum şi calităţi or defecte. Întreţinerea acestei rivalităţi contra-productive (are vreun participant ceva de câştigat?) prin reţele de socializare, prin sprijinirea unui incident de o parte şi de alta nu duce nicăieri. Faptul că punem ca simbol al acestor orgolii un copil inconştient sau un tânăr cu un cuget patibular, ne sporim noi înşine gradul de ignoranţă. Acum câteva zeci de ani au murit zeci de milioane de oameni doar pentru că şi-au pus trupul şi mintea în sprijinul ideilor naţionale şi naţionaliste. Chiar nu învăţăm nimic?!

Dar cum se face că până la apariţia ideilor naţionale oamenii au trăit şi s-au perpetuat mii şi mii de ani? Doar pentru a aştepta momentul când vom putea crea Ungaria Sfântului Ştefan sau România Mare? Să fim serioşi! Niciuna dintre ele nu există, iar noi încă respirăm. Înainte de a fi români sau maghiari, suntem oameni. Şi unii şi alţii au mâini, picioare, inimă, suflet, sentimente etc.

Soljeniţân spunea în Arhipelagul Gulag: „celui ce va pomeni trecutul să i se scoată un ochi, celui ce îl va uita amândoi”.

 

Răzvan Andreşanu

Comments are closed.