Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe facebook

Posted on November 8, 2012 by

share on facebook   

A existat o perioadă, acum câţiva ani, când se discuta la tot pasul în jurul meu despre paradigma învăţământului centrat pe student – în organizaţii studenţeşti, în facultăţi, la Rectorat, în cadrul unor proiecte etc. Pe parcursul timpului, deşi lumea academică şi-a însuşit (cel puţin la nivel lexical) acest concept, focusul pe implementarea corectă a principiilor învăţământului centrat pe student s-a pierdut, iar astăzi mi se pare că aud tot mai rar studenţi sau profesori discutând despre ele, şi cu atât mai puţini sunt cei care ştiu şi cu ce se mănâncă această viziune asupra educaţiei.

De obicei scriu ca urmare a unei experienţe personale pe care încerc să o înţeleg mai bine. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să aud profesori care susţineau că învăţământul, de fapt, trebuie să fie centrat pe profesor. Mai apoi realizam că cea mai mare parte dintre oamenii care abordau acest subiect înţelegeau greşit acea „centrare”.

Vă propun să discutăm despre unul din elementele de bază pe care se construieşte relaţia student – profesor – comunicarea. Motivaţia mea pentru abordarea acestui subiect este cât se poate de simplă, şi anume – comunicarea poate influenţa performanţele studenţilor în procesul de învăţare. Mai mult decât atât, adaptarea de către profesor a metodelor de predare pentru a răspunde nevoilor de comunicare ale studenţilor este necesară în procesul de învăţare.

 Aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, personal consider că modul în care profesorii transmit informaţia către studenţi, cât şi mijloacele şi metodele prin care se realizează comunicarea cu aceştia se bazează încă în mare măsură pe sistemul tradiţional, în care studentul este mai mult un actor pasiv, o ţintă a informaţiei de la care nu se aşteaptă răspuns sau feedback sau acesta este solicitat foarte rar. Transmiterea informaţiei către studenţi prin discursul tradiţional în care dinamica comunicării devine una limitată, nu mai răspunde nevoilor şi profilului studentului secolului XXI – un student care aşteaptă să fie surprins şi captivat prin creativitatea şi inovaţia metodelor de predare, însoţite, de preferat, de o bază tehnologică şi exemple relevante.

În timpul facultăţii am avut parte atât de profesori care au ştiut să-şi adapteze discursul şi modalitatea de predare la studenţi, luând în considerare o paletă variată de elemente care ne-ar fi putut stârni interesul şi curiozitatea sau creşte nivelul de participare în sala de curs, cât şi profesori pentru care predarea nu a depăşit niciodată stadiul unei comunicări uni-direcţionale. În continuare, problematica pe care aş dori să o aduc în discuţie este reprezentată tocmai de acest din urmă mod de predare al profesorilor, manieră care descurajează interacţiunea cu studenţii şi îi împiedică pe aceştia să-şi atingă obiectivele de învăţare.

Pentru a înţelege diferenţa dintre cele două categorii de profesori am să mă opresc puţin asupra unui eveniment. În 2010 am contribuit, alături de alţi studenţi la crearea unui profil al „profilor tari” sau „Profesorilor Bologna” ce urmau să fie căutaţi în universităţile din ţară şi premiaţi în cadrul „Galei Profesorului Bologna”. Întrebarea era – cum ar trebui să arate acest profesor? Cine este el?

Profilul a fost structurat pe patru paliere: relaţia cu studenţii; activitatea de predare, evaluarea şi activităţile extracurriculare. Accentul a căzut în special pe relaţia de comunicare ca şi condiţie necesară de existenţă între profesor şi studenţi. Profesorul „tare”, în viziunea studenţilor din diferite centre universitare din ţară, folosește tehnologia și metodele potrivite de predare cu scopul de a pregăti studenții pentru integrarea în piața muncii și mai important, pentru societatea de mâine. Un profesor „tare” analizează, răspunde nevoilor morale, dar și etice ale studenților, știe să decodifice informația într-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul care lasă senzația generală de prietenie/afecțiune/apropiere, echitate între generații. Descrierea – idealistă probabil – pe care eu am dat-o atunci profesorului Bologna şi care a rămas ulterior cuprinsă profil a fost următoarea: „Profesorul Bologna este cel care câştigă prezenţa, respectul şi atenţia studenţilor prin creativitatea metodelor de predare adaptate stilului de viaţã al studentului secolului XXI, prin jovialitatea şi uşurinţa cu care se lasă înţeles de către studenţi, prin darul oratoriei şi încrederea pe care o manifestă faţă de capacitatea de dezvoltare şi înţelegere a studenţilor. Proful Bologna este cel care nu-ţi lasă timp să te gândeşti la pauza dintre cursuri. Este proful care te surprinde mereu prin inovaţie şi creativitate”.

Altfel spus, un „prof tare” în viziunea studenţilor este conştient de impactul pe care comunicarea îl exercită asupra studentului în procesul de predare-învăţare, relaţionarea stabilindu-se ca un proces de cunoaştere reciprocă şi interacţiune continuă. Învăţământul centrat pe student are la bază o relaţie exemplară de colaborare profesor-student. Parteneriatul ia adesea forma unei relaţii de tip maestru-discipol, comunicarea directă fiind un element care influenţează performanţele studenţilor în procesul de învăţare. Orice problemă sau conflict care apare şi se menţine în procesul de educaţie între profesor-student, poate reprezenta o piedică în dezvoltarea academică a studenţilor.

În contrast cu acest Profesor Bologna care este mereu atent la reacţiile studenţilor săi, încercând să obţină şi să ofere feedback atât la curs, cât şi în discuţiile informale cu studenţii săi, am întâlnit la cursuri, nu o dată, celalată categorie de profesor.

Au existat cursuri la care am dorit să particip frecvent, chiar dacă prezenţa nu era obligatorie, ci pur şi simplu tematica cursului îmi trezea în prima fază interesul. Dezamăgirea însă vine pe parcurs, când îţi dai seama că profesorului îi place parcă pur şi simplu să se audă vorbind, nu încurajează deloc dialogul, nu ţi se oferă şansa de a-ţi exprima şi tu punctul de vedere – da, într-un spaţiu destinat dezbaterilor aşa cum se presupune să sunt Universităţile, acestea lipsesc adesea cu desăvârştire. Sau, chiar dacă reuşeşti să-ţi expui propria părere, argumentată, concluzia finală a profesorlui este că tot el are dreptate – pe principiul „profesorul are întotdeauna dreptate” sau „nota 10 este doar pentru profesor”.

Am întâlnit această categorie de profesori în diferite situaţii. Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei. Răspunsul este cât se poate de evident – au ales să îşi facă un xerox la cursul din care dânsul citeşte cu atâta patimă, oprindu-se doar din când în când să mai arunce o privire în sală.

Am avut şi profesori care veneau la curs şi vorbeau cu noi despre orice, mai puţin despre ceea ce ar fi trebuit să discutăm la materia respectivă. Şi m-am întrebat ulterior: „Totuşi, ce se întâmplă aici? De ce nu facem şcoală?”. Am găsit primul răspuns în numele pompos al cursului – denumirea masteratelor, denumirile cursurilor au devenit o modalitate bună de „a vinde produsul” posibililor „cumpărători”, viitori studenţi. Aşa se face că profesorii ajung ei înşişi puşi în situaţia de a preda un curs ce le-a fost repartizat, fără a fi neapărat specializaţi în acel domeniu. Aşa am descoperit şi eu, după câteva cursuri cu respectivul profesor că el de fapt are la bază o altă specializare şi că venea de la altă facultate, cu un alt profil – a-mi vorbi despre economie în contextul în care nevoile şi aşteptările mele sunt cu totul altele îmi provoacă frustrare. Şi atunci ai de ales între a înţelege neputinţa profesorului, care de altfel poate fi o persoană super de treabă sau a te revolta din cauza faptului că banii investiţi în educaţia ta (de stat/ părinţi) se duc pe o discuţie ieftină despre cât de simpatici şi deştepţi sunt copiii profesorului sau ce părere are sala despre „vedetele” şi show-urile TV.

Şi acum probabil unii dintre voi veţi fi tentaţi să îmi spuneţi că „oricum nici studenţii nu sunt mai presus” sau „studenţii sunt de vină, ei nu învaţă, nu merg la şcoală”. Îmi iau libertatea de a răspunde acestui gând – dacă întreaga responsabilitatem în procesul de învăţare ar fi numai a mea, ca student, atunci ar însemna că nu mai am nevoie de profesor şi că pot, singură, să îmi canalizez energia pentru a mă autoeduca. Nu este neapărat aşa, ci am nevoie, ca student, să fiu atras, motivat, captivat de profesor şi direcţionat şi însoţit în procesul de învăţare. Oferă-i studentului plăcerea de a veni la curs să te audă vorbind cu entuziasm, implică-l în discuţii, stârneşte-i interesul, îndrumă-l spre acţiune.

Multă vreme am avut impresia că una din problemele profesorilor este că nu folosesc la cursuri tehnologia. Pe urmă, când mi-am dat seama că mulţi au înţeles prin „a folosi tehnologia” pur şi simplu exerciţiul de a-şi scrie cursul pe nişte slide-uri de pe care ulterior el citea şi noi scriam, îmi dădea din nou cu virgulă… Şi-atunci m-am întrebat „care era de fapt răspunsul la cursurile plictisitoare?”Acum aş tine să spun „interacţiunea”. Iar dacă ne gândim de ce anume avem parte atunci când stăm ore pe reţelele de socializare şi ce ne face să rămânem atâta timp acolo cred că nu ar fi greşit să spunem că dinamica grupurilor, răspunsurile pe care le primim la ceea ce postăm, ca un feedback din partea celor cărora dorim să le comunicăm ceva – acel ceva care de multe ori devine personal – un gând, o experienţă, o nouă descoperire, o relevaţie, o idee – iar ulterior încercăm să îl înţelegem sau să îl trecem prin sistemul nostru propriu de valori, să tragem o concluzie sau pur şi simplu să naştem o dezbatere.

Este situaţia descrisă de mine una comunicare eşuată? Mai mult decât atât, să ne punem sincer întrebarea: acest gen de profesori vor reuşi vreodată să îşi lase amprenta asupra educaţiei studenţilor lor? Lipsa de interacţiune, de feedback, distanţa care se crează între profesor-studenţi reprezintă bariere în formarea studenţilor din ziua de azi? Eu nu pot decât să mai adaug faptul că ar trebui încurajată comunicarea, iar metodele şi instrumentele de comunicare folosite în comun, de studenţi şi profesori deopotrivă.