Despre cum înveţi să nu-ţi exprimi propriile opinii în şcolile din România

Posted on November 3, 2012 by

share on facebook   

“Este pentru prima dată când suntem întrebaţi care este părerea noastră” – acestea au fost cuvintele unor tineri de 17-18 ani care m-au făcut să scriu acest articol…

Întâmplarea a făcut ca în ultimii 3 ani să interacţionez cu profesori, dar mai ales cu elevi din localităţi mici din România. Orăştie, Vulcan, Ştei, Turda, Bistriţa, Deva, Mioveni, Curtea de Argeş sunt câteva din locurile în care îmi aduc acum aminte că am ajuns pentru a implementa un proiect de educaţie politică care se adresează în principal elevilor de liceu. Este important să vă spun că intenţia mea nu este nicidecum de a vă povesti aici despre cum şi cât de benefică consider că este implementarea acestui proiect în România, ci mai degrabă aş dori să discutăm despre modul în care se face educaţie în şcolile din Romania secolului XXI, şi cât de mult mă sperie faptul că integrarea metodelor de educaţie nonformală în sistemul general de educaţie românesc se face extrem de greoi.

Spre deosebire de oraşele mari din România – Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara – unde tinerii au acces la informaţii şi evenimente care le permit devreme să ia parte la activităţi diverse în cadrul cărora experimentează noi situaţii de învăţare şi testează diverse metode de educaţie nonformală, avem zone extinse pe harta ţării unde pulsul oraşelor şi al şcolilor nu se sincronizează nici pe departe cu nevoile de cunoaştere şi explorare ale tinerilor.

Mi se întâmplă des ca, în timpul proiectelor pe care le implementez, elevi de liceu, din clase terminale, să nu cunoască conceptele precum “training”, “educaţie nonformală” sau “voluntariat”, “organizaţii nonguvernamentale”. Aşa se face că, de cele mai multe ori, prima lor experienţă nonformală este şi pentru mine o situaţie inedită, una în care pot să testez de fiecare dată care mai este situaţia în şcolile din România. Să vă împărăşesc câteva din observaţiile mele…

Să încep cu spaţiile destinate activităţilor educaţionale şi cu o mică explicaţie pentru cei care nu sunt familiarizaţi poate cu modul în care se desfăşoară, în general, activităţile în educaţia nonformală –  forma geometrică cu care se jonglează în cadrul trainingurilor este în principal cercul/semicercul.  Pentru că vorbeam de spaţii, în momentul în care ajungi în şcolile din România trebuie să îţi pui la bătaie capacitatea de improvizaţie şi inventivitate – asta pentru că de cele mai multe ori şcolile nu au nicio sală în care mesele să nu fie aranjate în coloane, câte una în faţa celeilalte. Aşa se face că trebuie să te mulţumeşti adesea cu vreo sală de mese, ori un hol, ori o sală festivă sau pur şi simplu pui osul şi muţi bănci sub privirile contrariate ale personalului administrativ care încearcă să se facă util. Totul cu scopul final de a avea cercul – sau măcar un amărât de oval, dacă spaţiul nu-ţi permite altceva. Lipsa flipchart-ului din dotarea şcolilor nu mai reprezintă de mult o problemă – pereţii se înţeleg de minune cu scotch-ul de hârtie, uneori aceştia sunt înlocuiţi cu geamuri sau, mai recent, am testat şi vitrine pe post de flipchart. Să nu mă înţelegeţi greşit, cuvintele mele nu sunt reproşuri la adresa şcolilor unde am ajuns şi nici lamentări, iar toate aceste noi situaţii şi aceste mici banalităţi pot totuşi să ne spună, dincolo de text, câte ceva despre sistemul educaţional din România. Mi-e teamă că proiectele de renovare ale şcolilor din România au rămas, în ultimii 10 ani, mai mult la nivelul pereţilor, iar focusul pe nevoile de educaţie ale celor care umplu acele camere s-a pierdut, probabil, printre zecile de propuneri şi modificări ale legii educaţiei şi printre mofturile miniştrilor care s-au perindat pe la Ministerul Educaţei.

Dar să trecem de partea logistică care, în final, poate oricând fi îmbunătăţită, bineînţeles, dacă va exista viziunea corespunzătoare. Să ne întoarcem la oameni…şi la micile mele dileme. Am o vârstă apropiată de aceşti elevi cu care ajung să interacţionez, şi aş putea chiar spune că înălţimea şi comportamentul meu ar putea chiar să mă trădeze uneori, şi să par mai tânără decât în realitate. Cu toate acestea, elevilor le este foarte greu să mă tutuiască chiar dacă insist de fiecare dată să evităm formalităţile… Uneori se blochează când vor să ia cuvântul pentru că obişnuinţa le spune să mi se adreseze formal, apoi îşi aduc aminte de faptul că eu i-am rugat să nu o facă şi se trezesc prinşi în situaţia de a alege între a respecta ceea ce li s-a spus întotdeauna la şcoală şi a respecta totuşi ce i-am rugat eu. Îmi zâmbesc, îmi spun pe nume şi îşi continuă intervenţia…  Unii elevi mai au scăpări şi, chiar şi după 2 zile petrecute împreună mi se adresează uneori cu apelativul “doamna”. Tind să cred că uneori nici nu îşi dau seama ce spun.

Intervenţiile elevilor în cadrul sesiunilor de formare sunt foarte importante pentru îndeplinirea obiectivelor de învăţare. Când intervenţiile şi întrebările lor încep să curgă în timpul sesiunilor este semn bun că grupul a început să se deschidă, să prindă curaj şi să se simtă în siguranţă în sala de training. Doar că în cazul multor elevi nu vorbim neaparat de curajul de a lua cuvântul, ci mai degrabă de o situaţie cu totul nouă pentru ei, în care sunt puşi să gândească şi să îşi formeze singuri o opinie pe care apoi să o exprime. La început, cei mai mulţi se aşteaptă ca persoana din faţă să le ţină o prelegere, ei îşi iau poziţia de scris cu pixul şi foaia în mână. Pe de altă parte, atunci când sunt încurajaţi să îşi exprime opinia pe subiectele discutate, te privesc mereu foarte atent, aşteptând o confirmare ca şi cum trainerul ar deţine adevărul suprem, de parcă el ar urma să dea verdictul final – dacă părerea lui este bună sau rea. Moment în care se trezesc în faţa unei noi situaţii în grup, în care realizează că părerile colegilor lor sunt diverse sau că ceea ce unul crede cu tărie despre un lucru este văzul cu totul altfel de un alt coleg de-al lui. Pe de altă parte, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când văd două degeţele fluturând în spaţiul de training mă întristez puţin, gândindu-mă la semnificaţia perpetuării acesui “semn” în  sistemul educaţional.

Mi s-a întâmplat nu o dată ca la finalul zilei, în cadrul sesiunii de evaluare, elevii să-mi spună că a fost pentru prima dată când au fost întrebaţi sau încurajaţi să îşi exprime părerile lor, că dacă s-ar face aşa (referindu-se la metode) cursurile şi la şcoală s-ar duce în fiecare zi, că le-a plăcut modul în care le-a fost prezentată informaţia (adesea prin desene, culori, etc), că nu s-au plictisit, deşi uneori petrec toată ziua la curs, de dimineaţa până la ora 17/18, iar a doua zi revin cu mai mare entuziasm şi curiozitate.

Cu toate că acest gen de feedback este unul pozitiv pentru trainer şi pentru curs, în fond cuvintele lor ascund un adevăr foarte trist – modul în care este transmisă informaţia elevilor se face, în marea majoritate a şcolilor din România, în acelaşi mod în care se făcea acum 20 de ani, adesea prin prelegeri şi impunerea unui singur “adevăr” în clasă – acela al profesorului. Mai mult decât atât, elevii nu îşi vor asuma riscul, într-un astfel de sistem, să-şi expună propria părerea care poate fi diferită de cea a profesorului. Nu o vor face pentru că intervenţiile lor, în sistemul actual de educaţie pot fi percepute de profesor ca sfidare, lipsă de respect, obrăznicie. Mai mult, el va fi pedepsit pentru “greşelile” lui. Elevul “cuminte” este considerat acela care “stă în banca lui” – o expresie pe care refuz să o preiau în vocabularul meu.

Mă întristez adesea când văd cum sunt favorizaţi unii copii în şcolile din România, dar mai mult decât atât, mă revoltă faptul că unii profesori nu conştientizează cât impact pot avea cuvintele lor asupra încrederii pe care fiecare copil ar trebui să o aibă în propriile forţe – există, de cele mai multe ori, o clasificare a elevilor la nivelul claselor – în elevi “proşti” şi elevi “deştepţi”. Dacă ai fost etichetat de profesori şi ulterior de clasă ca făcând parte din prima categorie, ai cele mai mari şanse să rămâi blocat în acel cerc până la finalizarea ciclului şcolar. Cei favorizaţi vor fi mereu cei care sunt încurajaţi să se implice în alte activităţi extraşcolare, vor fi cei trimişi să reprezinte şcoala în  toate proiectele din lume şamd  – în timp ce marea majoritate a elevilor din clase sunt încurajaţi să se complacă cu statutul lor de “copii mediocri”, incapabili să se autodepăşească sau să exceleze şi ei în anumite domenii – fie că este vorba de sport, artă, etc. Împărţirea elevilor “buni” se face destul de simplu – ori eşti bun la matematică/fizică/chimie, ori eşti bun la română. Nicio şansă pentru ceilalţi care pot avea abilităţi în alte domenii sau care ar putea să fie încurajaţi să şi le dezvolte.

Înainte să fiu contrazisă sau acuzată că bag toate şcolile şi toţi profesorii “la grămadă” şi că nu toţi sunt la fel, am să confirm şi eu acest lucru – am cunoscut şi profesori de liceu, trecuţi de 40 de ani care sunt dornici să înveţe noi metode de educaţie pe care să le aplice cu elevii lor, conştienţi fiind că pentru a le menţine interesul în sala de clasă trebuie să răspundă nevoilor tinerilor, să îi surprindă, să le stârnească curiozitatea şi interesul – profesori pentru care am tot respectul. Am încredere în faptul că aceşti oameni vor aduce o schimbare în sistemul educaţional, însă ştiu de asemenea că, fără o viziune la nivel naţional din partea autorităţilor competente, aceste schimbări se vor petrece mult prea lent şi cu prea mult efort depus doar de aceşti profesori care adesea sunt etichetaţi ca ciudaţi în cancelarie.

Şi-acum mă întreb şi vă întreb şi pe voi cum să avem aşteptări ca elevii din România  să meargă motivaţi la şcoală dacă ceea ce şcoala le oferă sunt numai “reţete” de cum TREBUIE ei să se comporte, ce TREBUIE ei să spună, să facă sau să nu facă? Cum să avem aşteptări ca ei să scrie eseuri bune la bacalaureat despre cum percep ei un anume text dacă timp de 4 ani de zile nu i-am lăsat să exerseze şi să îşi exprime propriile opinii, să îşi formeze un set de valori? Cum ne aşteptăm ca societatea românească să devină una mai puternică în valori şi principii, mai bună, mai activă, dacă în şcolile din România încercăm adesea să creştem legume în loc de oameni capabili să gândească pentru ei şi să ia decizii? 

Acest material a fost publicat în numărul 8 al Revistei Go Free.

Comments (1)

 

  1. calin goina says:

    .. si trist e ca lucrurile stau asa nu doar la nivel de scoala generala sau liceu. am auzit de cursuri la care stuentii trebuie sa se ridice in picioare, in corpore, la intrarea profesorului in sala, ca sa nu mai zic de cursuri in care nu se face altceva decat ca se dicteaza, de la catedra, si studentii “isi iau pozitia de scris cu pixul si foaia in mana.”