Permanenţe sau reminiscenţe?

Posted on October 12, 2012 by

share on facebook   

Aşa cum am mai susţinut în cuprinsul a diferite articole pe GoFree şi aşa cum voi spune mereu, comunismul a fost şi, din păcate, continuă să fie (sub diferitele sale schimbări la faţă) cea mai mare catastrofă care a existat în spaţiul românesc. Invaziile barbare, ale popoarele turcice, diferitele ocupaţii (austriece, otomane) nu se compară cu influenţele de de-românizare ale Rusiei imperiale şi, mai ales, ale Uniunii Sovietice. Cea mai mare binecuvântare asupra spaţiului românesc a fost iubirea de ţară a elitelor începând, îndeosebi, cu mijlocul secolului al XIX-lea şi norocul de a fi avut o dinastie domnitoare al cărei rol şi prestigiu pare astăzi imposibil de atins de oricine altcineva în România. Nu mă încearcă un sentiment de nostalgie de factură romantică pentru vremuri mai bune, ci doar o constatare simplă: existenţa unui cadru statal bine conturat, al unui sistem politic mult mai bun, cu oameni având, desigur, metehnele vremurilor, dar superior în educaţie şi cuget. Dar mai mult decât orice altceva, oameni care îşi iubeau mult mai sincer ţara şi care aveau un sentiment al datoriei total diferit. Dacă ne uităm doar la modul cum au fost făurite, spre exemplu, constituţiile din 1923 şi cea actuală, vedem măsura epocilor. Cea din 1923 a fost o „capodoperă” după expresia lui Petre Ţuţea, care a respectat toate normele legale. Redactată de cei mai importanţi cercetători ai epocii respective, circumscria foarte clar atribuţiile fiecărei puteri. Desigur, practica permitea şi o mare libertate de acţiune. De asemenea, ca orice document legal, putea fi interpretată atât în spiritul, cât şi în litera ei. Legea fundamentală din 2003, care se vrea o variantă îmbunătăţită a celei din 1991, de-abia a fost votată după două (2!) zile de majoritatea populaţiei. Are în interiorul său o puzderie de imperfecţiuni, dovadă fiind experienţele nefaste din mandatul actualului preşedinte. O mulţime de articole care îndeamnă la formarea unor legi ordinare sau organice. Cu alte cuvinte, un sistem normativ foarte lax, ţinând de poftele mereu schimbătoare ale parlamentului. Să nu uităm şi faptul că „părinţii constituţiei 1991” au fost mari adepţi ai comunismului, pentru care separaţia puterilor în stat şi pluralismul era mai mult un moft. Desigur, nu doar regimul constituţional al României contemporane are o problemă în a asigura o dezvoltare propice ţării. Mult mai mult decât atât, este actul de naştere al noii Românii: aşa-numita revoluţie din 1989. Multe lucruri neştiute, multe persoane asupra cărora planează multe suspiciuni şi, tronând peste acestea, cadavrele Ceauşeştilor (omorâţi în ziua de Crăciun a lui 1989). Dacă citeşti o minimă bibliografie despre începutul anilor 1990, se poate observa mulţimea de handicapuri cu care a pornit la drum România post-decembristă. Nu există o reluare a continuităţii cu perioada ante 1948, ci o legătură ombilicală cu comunismul. Practic, primii ani după 1989 sunt o formă mai „soft” de comunism, în care opozanţilor li se dădea în cap (la propriu sau la figurat, depinde de perioadă), iar foştii comunişti de ieri au devenit marii democraţi şi capitalişti de azi. Aceleaşi persoane, ori descendenţii lor conduc azi destinele ţării. Desigur, mai sunt şi marionetele care sunt controlate prin fire mai mult sau mai puţin vizibile. Dezinformarea era în continuarea aplicată, dar atunci putea prinde mai uşor asupra unei populaţii spălate pe creier. Astăzi, sunt metode mult mai sofisticate, mult mai profunde şi aplicate la fel de sistematic. Trebuie să ai un mare nivel de obiectivitate sau să ai un profund sentiment de detaşare pentru a-ţi asculta cugetul şi a nu fi neinfluenţat de alţii. Peste aceste imperfecţiuni neo-comuniste trona, nestingherit, cu zâmbetul pe buze şi ochii reci, tovarăşul Ion Iliescu, cel care a patronat tot acest sistem. Acelaşi individ care în anul de graţie 2012 dă indicaţii preţioase privind definiţia democraţiei. Tot acelaşi care susţinea în vara lui 2012 că procurorul general al României trebuie să dea socoteală în faţa parlamentului pentru anchetele procurorilor privind fraudele de la referendumul pentru suspendarea preşedintelui (fraude care este posibil să fie de ordinul sutelor de mii de voturi sau chiar a milioanelor) – prevedere ce era înscrisă în constituţia din 1952 (cea mai stalinistă dintre toate câte a avut România). Ceea ce a făcut comunismul a fost să distrugă elitele care gândeau altfel, care gândeau în primul rând. Închisorile au devenit universităţi! Unii intrau analfabeţi şi ieşeau cunoscând filozofie şi două limbi străine. În orice caz, erau mai bune decât facultăţile de astăzi, unde copilaşii îşi dezvoltă, mai mult decât orice, capacitatea de a fura. Acelaşi lucru l-a făcut şi regimul neo-comunist de după 1989: a dat în cap tuturor intelectualilor şi studenţilor: „moarte intelectualilor!” era un slogan al acelor ani. La fel de macabru era şi acela strigat de muncitori: „Noi muncim, nu gândim!”. Astăzi, intelectualii sunt marginalizaţi, etichetaţi, înjuraţi şi împroşcaţi cu noroi pentru credinţele lor. Dacă părerile lor nu convin puterii, atunci nu sunt buni de nimic. Această practică a fost utilizată de toate partidele, fără excepţie, dar unul dintre ele s-a distins mai mult decât toate celelalte la un loc. Personal, nu sunt foarte convins că anul 1989 a fost anul de cotitură în istoria României, anul începerii regimului democratic. Nu cred că această clasă politică poate aspira deocamdată la ceea ce a fost politicul dinainte de sovietizare. Nu cred că sunt atât de independenţi faţă de marele vecin şi nu cred că au voinţa şi interesul necesare pentru a fi independenţi. Din aceste motive, cred că Monarhia română ar fi putea fi piatra de temelie pentru construirea unei Românii cu adevărat independente, ancorată conştient, solid şi util în instituţiile euro-atlantice. O monarhie care să unească majoritatea populaţiei în jurul unor scopuri nobile, realiste şi profunde, nu o republică divizând pe oameni. O monarhie în care suveranul să fie o persoană echilibrată care să ţină seama de necesităţile obiective ale ţării sale, nu de populismele ieftine ale unor farsori şi dansatori pe sârmă. Nu ştiu dacă trăsăturile României de azi sunt reminiscenţe sau permanenţe ale comunismului. Orice ar fi, este suficient că o jumătate de secol de influenţă sovietică a distrus tradiţii ancorate profund în sufletul şi cugetul românilor, înlocuindu-le cu cele mai absurde şi abjecte obiceiuri. De aceea, consider că merită amintit un citat din Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn: „Celui care vorbeşte despre trecut să i se scoată un ochi, iar celui care uită trecutul să i se scoată amândoi ochii.”

Autor: Razvan Andresanu, colaborator Go Free

Comments are closed.