Vara se numără ouăle, iar toamna se face omletă – România în prag de alegeri

Posted on September 19, 2012 by

share on facebook   

Eu întotdeauna am văzut statul ca pe un fel de mecanism în care fiecare îşi caută locul, încearcă să lucreze pentru el însuşi, fără a-i incomoda pe cei din jurul lui. Fiecare rotiţă din acel mecanism ar trebui să aibă un rol pozitiv: ai dreptul la fericire (sau la stări de bine, după unii), dar să nu încalci drepturile celorlalţi. O societate formată din indivizi în care există respectarea unor valori elementare (dreptul la o viaţă decentă, la liberă exprimare, dreptul de a alege şi a fi ales, garantarea proprietăţii ş.a.m.d.). Cu alte cuvinte, statul (autoritatea) ar trebui să fie un cadru foarte clar definit şi delimitat, discret, care să reglementeze o serie de chestiuni pentru ca oamenii să se simtă în siguranţă şi, concomitent, să aibă dreptul şi libertăţi cât mai largi posibile.

Desigur, ceea ce am descris mai sus cred că este o variantă utopică pentru o societate în veşnică formare şi, în acelaşi timp, disoluţie, ca cea românească.

Scriam în urmă cu mai bine de un articol despre ideea de „patriotism”, punctând faptul că noi toţi ne putem face locul de baştină mai bun prin iniţiative civice responsabile, respectarea celor de lângă noi sau, foarte vag exprimat – a fi un bun cetăţean. În prezent, aş tinde să spun că ceea ce susţineam este, din nou, o utopie pentru lumea românească. Acest lucru mi se pare cel mai trist: faptul că generaţia tânără îşi pierde speranţa înainte de a o fi avut. Cel mai adesea, tinerii sunt cei care sunt factori de progres, iar cei maturi un fel de frână (care nu taie din faşă, ci atenuează elanul tinereţii în mod conştient). Or dacă de la 20 de ani ne pierdem aceste speranţe şi vise pentru o lume mai bună…

Cel mai uşor ar fi să dăm vina pe alţii: mitul cetăţii asediate, teoria conspiraţiilor, trecutul ciumei roşii etc. Până la urmă, ar fi o multitudine de cauze. Cred că totul porneşte de la ceea ce am subliniat în primul paragraf: statul ar trebui să fie doar un cadru, nu un pumnal care se înfige în fiecare zi în fiecare suflet amărât din lumea românească. În vară, un Andrei Pleşu avea coşmaruri că dimineaţa era obligat să se trezească în gând cu figurile politice atât de fade, dar atât de prezente în viaţa noastră. Alţii, în loc să compună memorabile balade contemporane despre mioriţele zilelor noastre, şi-au rupt din timpul preţios pentru a elogia pentru întregul glob balada lui Căcărău. În altă ordine de idei, vreau să spun că în loc să se ocupe de partea lor, ce le revine conform legilor, ei se ocupă de lucruri mărunte spiritual, creând haos acolo unde e ordine, şi provocând calamitate acolo unde e haos.

Aşa cum am mai amintit, consider că totul porneşte de la educaţie. Desigur, putem deschide uşi şi cu, şi fără a avea baze solide. Dar una este să treci un prag în patru labe, şi alta cu privirea sus, privind ochi în ochi pe oricine s-ar afla după acea uşă.  Or, ce vedem noi de la marele plagiat încoace, este că marii tineri ai politicii au o educaţie incompletă, un trecut falsificat, un limbaj adeseori violent şi retrograd, care încearcă să ascundă mari carenţe în educaţie şi în cei şapte ani de acasă. Bineînţeles, având aceste lipsuri imense şi de nerecuperat după o anumită etapă în viaţă, dacă îi pui într-un anumit loc sau îi alegi (că se găsesc destui ca ei care să îi aleagă) vor bloca şi vor şicana acel „mecanism” despre care am vorbit mai sus. Cu cât mai mulţi, cu atât va merge mai prost.

Aşa cum amintea şi Petre Ţuţea, democraţia este cel mai bun sistem, dar marele său defect este lipsa criteriilor de selecţie. Cred că lumea românească este un fel de imitaţie a acelui banc în care la împărţirea lumii, Dumnezeu a dat germanilor seriozitatea şi perseverenţa, americanilor fericirea şi aripi să zboare, francezilor creativitatea şi romantismul, iar românilor… să aleagă între prostie şi frumuseţe. Ei au ales prostia, că frumuseţea-i trecătoare. În altă ordine de idei, parcă la noi s-a revărsat tot ce era mai rău. De la mari figuri universitare, la ultimele scursuri din societate, aceste generaţii de oameni publici sunt atât de negre la suflet, încât te întrebi dacă poate fi mai rău.

La fel de odios este şi acest lanţ al slăbiciunilor, conform căruia oamenii sunt adaptabili la orice fel de situaţie, oricât de dezavantajoasă sau umilitoare ar fi, în loc să îşi creeze ei înşişi cadrul, or să aspire la o altfel de normalitate.

Cred că sunt unii adepţi ai unor soluţii extreme, de tipul unei noi revoluţii (dacă aia din ’89 o fi fost cu adevărat o revoluţie) ori a unor figuri providenţiale de genul Vlad Ţepeş. Personal, nu sunt de acord cu schimbările bruşte şi extreme, pentru că acestea aduc mai mult sânge şi lacrimi, decât soluţii pe termen lung.

Vara aceasta pruncii roşii ai„celui mai bun premier post 1989” au numărat şi spart ouă până s-au înnegrit pe mâini şi pe suflet. Toamna, a venit vremea să facem omletă dar, vai!, ouăle lor erau stricate.

 

P.S. Am început să lecturez lucrarea „În faţa neamului meu. Convorbiri cu Mihai I al României” de Mircea Ciobanu, apărută în Iaşi la editura Princeps în 1995. Nu este nevoie de mai mult de 2 pagini pentru a-ţi da seama de înţelepciunea şi anvergura suveranului nostru. Şi noi avem repetenţi şi falsificatori în schimb. Totuşi un citat mai mult decât actual, merită amintit din această lucrare: Acolo unde e minciună nu poate fi libertate. Alegeri libere vor fi în România numai în ziua când nimeni,fie el om sau formaţiune politică, nu va câştiga de pe urma unei minciuni. Înţeleg prin asta că trebuie să vină ziua şi pentru noi, românii, când oamenilor politici le va fi ruşine să întreţină ignoranţa  alegătorilor şi să profite de ea (1993). 

Articol realizat de Răzvan Andreşanu, colaborator Go Free

Comments are closed.