Ţara în care drepturile se câştigă cu sânge

Posted on July 9, 2012 by

share on facebook   

România a avut mereu un loc aparte în geografia europeană. Aflată la confluenţa dintre Vest şi Est, dintre Centru şi Sud-
Est, a fost pământul unde exista curent încă din evul mediu. Iar acest fapt i-a făcut pe autohtoni mai precauţi, mai maleabili, mai „descurcăreţi”, i-a ajutat să treacă în tăcere prin numeroasele dureri de măsele. Cel mai adesea au ales coabitarea, nu răzvrătirea, împotriva oricărui ocupant. S-au supărat mai ales când cineva le lua drepturile economice, nu cele legate de demnitatea fiinţei umane. Poate şi din acest motiv, voturile românilor sunt şi au fost, mai mereu, scoase la mezat, celui care dă mai mult. Din păcate, în acest spaţiu, majoritatea bipedelor au un preţ. Astfel, Ion Iliescu se arăta extrem de surprins când Corneliu Coposu refuza orice formă de negociere, spunându-i (Iliescu lui Coposu) că „sunteţi un om cu care se negociază greu, pentru că nu vă interesează lucrurile materiale.” Mostră de gândire politică principială, nu? Tot aşa, o dată la 4 ani, o întreagă pleiadă de organizaţii, care îşi pun din cap până în coadă denumiri în ton cu ideile occidentale – democraţie, libertate, bla-bla-bla, se alătură colosului roşu şi ne spun că doar ei reprezintă direcţia bună pentru România, pe când ceilalţi sunt nişte incapabili şi impotenţi intelectuali.

Da, într-adevăr! Ceea ce înseamnă Roşul astăzi este comparabil cu ceea ce însemnau în interbelic liberalii. Un stat făcut după chipul şi asemănarea lor. Cu două diferenţe majore: liberalii (prin familia Brătianu şi Coroana) au creat România modernă şi România Mare, pe când Iliescu şi ai săi nu au luat în considerare unirea cu Republica Moldova la începutul anilor 1990; al doilea lucru este perspectiva de a privi spre Răsărit: unii l-au detestat, alţii l-au iubit (mai mult sau mai puţin în taină). Or ce a însemnat acest Răsărit pentru România secolului al XX-lea ştie (sau ar trebui să ştie) orice om de bun simţ şi cu o gândire sănătoasă. Şi o ultimă afirmaţie pe seama acestei diferenţe, în timp ce liderii PNL aveau o solidă educaţie, ceilalţi – Roşii, s-au şcolit la Moscova, iar operele lor (cărţi, teze de doctorat etc.) sunt hârtie igienică.

În 1989, indiferent ce a fost – revoluţie, lovitură de stat etc., au murit oameni care sperau să aibă o viaţă mai bună, care doreau să aibă posibilitatea de a spune „AŞA DA” sau „AŞA NU”. Câteva luni mai târziu, supăraţi că noul Roşu voia să construiască societatea după sistemul comunismului cu faţă umană, zeci de mii de oameni au rămas într-o celebră piaţă din Capitală, până au fost înlocuiţi cu panseluţe şi sânge. Sub presiunea Occidentului şi a opoziţiei conduse de victime ce au supravieţuit iadului comunist, România s-a îndreptat încet-încet spre democraţie. Desigur, cu o doză de originalitate, să nu se spună că noi nu avem un pic de creativitate. Drepturile s-au câştigat greu, s-au câştigat cu sânge, suferinţă şi umilinţe.

Ceea ce se întâmplă astăzi, seamănă oarecum cu ceea ce s-a întâmplat după 1945, dar cu unele diferenţe. Totuşi, ca o primă asemănare, merită amintit faptul că atât comuniştii, cât şi actuala putere au promis marea cu sarea. Promisiuni făcute pe timp de criză, pe timp de sărăcie şi sărăcire. Diferenţa este că în primă fază comuniştii au acordat unele drepturi şi beneficii (pentru a-şi apropia masele), pe când guvernanţii contemporani niet măsuri. O altă asemănare, ar fi rapiditatea cu care au schimbat oamenii cu alte simpatii politice, dar şi campaniile masive de discriminare. Actual atunci şi acum, dictonul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, poate fi inscripţionat cu litere de aur pe blazonul lor.

Diferenţa majoră dintre cele două situaţii e că atunci ne aflam în sfera de influenţă sovietică, iar Occidentul nu a intervenit, decât la nivel discursiv, pe când acum Occidentul (UE şi SUA) atenţionează clar şi răspicat autorităţile române şi fac presiuni, deocamdată nepalpabile, pentru a se reveni la o ordine democratică şi constituţională.

Ceea ce se întâmplă astăzi, reprezintă o lovitură extrem de severă dată nu doar statului de drept, cât şi respectării fiecărui cetăţean român. Ştiţi de ce? Pentru că, indiferent că ţinem cu Băsescu, Ponta, Antonescu sau alţii, felul în care procedează actuala putere goleşte de conţinut orice instituţie. Faptul că primul om din stat, votat de peste 5 milioane de oameni şi care este cel mai vizibil în ţară, cât şi în orice colţ din lumea civilizată, este dat jos de la putere prin încălcarea elementară a unor legi, arată ce poate păţi oricare dintre cetăţeni care nu s-ar bucura de o atare imagine publică. Păi e la mintea găinii că dacă primul om din stat e schimbat din funcţie pentru nişte declaraţii (că motivarea guvernanţilor ţine doar de declaraţiile politice ale preşedintelui), atunci un cetăţean oarecare poate fi măturat din istorie şi să dispară asemenea celor incomozi din „1984” (iar în perioada 2000-2004 au existat cazuri de jurnalişti şi procurori agresaţi sau găsiţi morţi în condiţii extrem de suspecte).

Deşi susţin una dintre părţi, principala mea raţiune de a scrie aceste rânduri nu ţine atât de simpatia pentru acea persoană, cât de modul jignitor la adresa principiilor democratice în care a fost pornit tot acest proces.

De asemenea, toată această mascaradă (dacă ar fi fost o acţiune în spiritul şi litera legii, s-ar fi desfăşurat după o procedură mai solidă, mai aşezată, nu sub forma unui blitzkrieg) nu este gratuită, deşi voluntari care să se ofere la numărarea voturilor pentru a-l suspenda pe preşedinte s-ar găsi destui. Aşa că se duc şi alţi bani, plătiţi de ambiţia unora pornită din ideea că „nu negociem cu dictatorul.”

Mereu şi mereu revin la ceea ce spunea Ioan Raţiu la alegerile prezidenţiale din mai 1990: „democraţia însemnează că îl asculţi pe om. Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine” (sper că am citat bine).

P.S. Am văzut zilele trecute manifestanţi în Piaţa Unirii din Cluj care purtau pancarte pe care era scris: „Antonescu = Băsescu”, „Ponta = Boc”, „USL = PDL, aceeaşi mizerie”. Nu sunt de acord cu astfel de opinii din două motive: 1. nu există doi oameni egali, aceasta fiind o utopie de sorginte comunistă; 2. Băsescu şi Boc, în ciuda tuturor prostiilor şi măgăriilor care le-au făcut, au avut un curaj fantastic să-şi pună cariera politică în joc (mai ales fostul prim-ministru, care avea o carieră mai mult decât promiţătoare în faţă) pentru a lua o serie de măsuri pentru ca România să nu ajungă în genunchi asemenea ţărilor mediteraneene, pe când liderii USL au făcut din populismul lui Hitler un mic copil inocent, distrugând în două luni sacrificiile a peste doi ani ale românilor.

 

Cluj-Napoca,   Iulie 2012                                                                               

Autor: Răzvan Andreşanu

 

Comments are closed.