Soluţii pentru muribunzi

Posted on July 4, 2012 by

share on facebook   

Cred că România este o ţară tristă. Poate fi o ţară tristă? Eu zic că poate. Cu vârf şi îndesat. Prin octombrie 1995, deci cu câteva săptămâni înainte să moară, Corneliu Coposu vorbea cu surorile sale şi le mărturisea aproximativ următoarea frază: Nu ştiu ce blestem o fi pe poporul acesta, că un pic se ridică, şi iar e lovit în cap şi cade. Cam aşa ar fi situaţia şi acum. A trecut cuplul Băsescu-Boc (ultimul şi-a periclitat, aş îndrăzni să spun, cariera politică la nivel naţional, dovedind un curaj incredibil pentru un om politic atât de tânăr) ţara asta printr-o perioadă de foc, iar pe când se părea că ea se poate relansa, vin un hoţ mărunt şi unul care îşi ridică umoarea la rangul de politică de stat şi distrug sacrificii luate de milioane de oameni în doi ani (care vor afecta, desigur, mai mult de o generaţie).

Mă irită deja frazele de genul: „după 5-10-15-20-1000 de ani de la revoluţie” (revoluţie pe naiba), sau „poporul merită”. Până la urmă, clasa politică e imaginea majorităţii care votează. Iar partea tristă a societăţii româneşti, este că partidele cu adevărat reformatoare, au un electorat mult mai educat, pretenţios, care nu îşi mai susţine opţiunea după 4 ani dacă acesta nu a fost perfect. Nu va fi niciodată un partid perfect. Nu a fost nici PNŢ-ul lui Maniu, nici PNŢCD-ul lui Coposu şi Diaconescu. Cu atât mai puţin PD(-L)-ul. Partea şi mai tristă este că PSD-ul are nişte votanţi care ar câştiga detaşat un concurs de loialitate dacă ar trebui să se lupte pentru primul loc cu o haită de labradori. Nici apostolii nu i-au fost aşa loiali lui Iisus cum sunt votanţii din cocioabele Moldovei şi de prin câmpiile sud-Carpatice socialiştilor români. Este o realitate tristă, pe care nu o pot formula mai nuanţat de atât.

Cu cât trec mai mult anii, cu atât achiesez la ceea ce spunea Corneliu Coposu şi întărea şi Pete Ţuţea: monarhia e cel mai bun sistem care poate fi aplicat României. Deşi unii ar spune că e o loterie (ce te faci dacă ajunge un rege precum Carol II), consider că doar un monarh ar putea aduna în jurul său ori în jurul unui ideal o întreagă ţară. Aşa cum amintea şi profesorul Doru Radosav de la UBB Cluj, doar un monarh poate fi iubit într-un mod special de un popor, şi nimeni nu poate iubi mai mult un popor decât un monarh.

Când regele Mihai a susţinut discursul său în parlament, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă, era o diferenţă atât de mare între Majestatea Sa şi ceilalţi politicieni (că ăştia nu-s oameni politic)… ca şi între un cerşetor care a găsit un costum uzat în tomberonul de la colţ şi un nobil (la trup şi suflet) care vine în acel loc dintotdeauna. Stânjeneala regelui era, de fapt, ruşinea noastră ca neam că am permis şi permitem încă să ne vindem pe o pungă de zahăr o dată la 4 ani şi că principiile noaste sunt scoase la piaţă celui care dă mai mult.

Regalitatea a făcut România modernă şi România Mare. Regalitatea i-a unit pe oameni din dragoste, iar comunismul i-a unit pe o parte cu forţa. Când urechile comunismului s-au ridicat (măcar la nivel discursiv, că Iliescu…) de pe trupul oamenilor, a reînceput dezbinarea socială. Păcat că regele nu a mai fost… lăsat să-şi reia locul legitim pe tronul României.

Comunismul românesc a fost cea mai mare boală care a putut exista vreodată pe acest pământ. Şi turcii au încetinit dezvoltarea spaţiului românesc, dar nu au distrus în mod iremediabil sufletul omului şi nici obiceiurile sale. Comunismul, ciuma aceasta roşie, a reuşit. Iar ce vedem azi în spaţiul public românesc sunt relicve (care tind să rămână prezenţe perpetue) dintr-o epocă de aur, ce mirosea a rahat (şi încă mai pute).

Mă întrebam în această perioadă dacă eu şi cei care gândesc ca mine avem o problemă, dacă nu cumva am greşit ţara de baştină. Răspunsul mi l-a dat o cunoştinţă, care m-a lămurit: noi suntem cei care gândim într-o direcţie europeană, civilizată. Ceilalţi au rămas la vechea mentalitate.

 Cred că pot spune că este o axiomă faptul că un neam care nu-şi apără drepturile (românii şi le apără doar când le iei pita de la gură, nu îi interesează demnitatea; am avea ce învăţa de la vecinii noştri vestici), va sfârşi călcat în picioare.

Faptul că cei care conduc azi România sunt, în ordinea în care o vreţi voi, un hoţ mărunt, un mic hitler cu frustrări naţionale şi un fost securist, arată că majoritatea dintre noi suntem hoţi, mici dictatori sau (unii dintre cei mai în vârstă) cu sufletul pătat.

P.S. Ne încăpăţânăm să rămâneam capul împuţit al Orientului, în loc de a fi dosul Occidentului.

 Autor: R.A.

Cluj-Napoca, iulie 2012

Comments are closed.