Întrebări…

Posted on April 4, 2012 by

share on facebook   

Articol de Răzvan Andresanu

Unii istorici au apreciat că supremaţia Americii va dura mult timp, în ciuda unei anumite scăderi economice în a doua jumătate a secolului al XX-lea, tocmai pentru importul de „materie cenuşie”. Spaţiul românesc poate concura cu un real succes la această politică, doar că în sens invers: emigrarea „materiei cenuşii”.

Unde a început această migraţiune masivă, faţă de care permutările barbarilor din secolele de agonie ale Romei sunt nimic toată? Un prim start au fost întunecaţii ani 1945-1948, când emigrarea s-a făcut peste nişte graniţe metalice: gratiile închisorilor. Era o epocă în care şcoala gratuită a prosperat: unii intrau analfabeţi în puşcării, iar la ieşire ajungeau culţi şi cu două limbi străine ştiute. Mai mult chiar decât o facultate după sistem Bologna, unde şi asa notele se iau după toane.

A urmat fatidicul an 1990. Dacă americanii (ca să dăm un exemplu foarte recent) consideră 2001 un moment crucial al schimbării perspectivei politicii lor în lume, tot aşa, noi românii putem plasa anul următor lui decembrie ’89 ca fiind unul negru. Lăsând la o parte divergenţele de natură politică (simpatizanţi Iliescu, ţărănişti, liberali), venirea minerilor la Bucureşti în mai multe rânduri a culminat cu aruncarea ţării într-o nouă epocă a barbariei. Nu doar că au murit oameni, dar mult mai mult putem reţine sloganurile acelei perioade: „moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”. Azi ar părea hazlii, nu?

Celor ce ne reprezintă nu le plac oamenii care gândesc, care sunt pe picioarele lor. Nu le plac criticile, nu suportă să fie contrazişi. Excluderea lui Cristian Preda din partidul de guvernământ este doar un exemplu la îndemână şi vizibil. Nu e vorba doar de oamenii politici, ci în general de cei care au funcţii de răspundere. Se practică un sistem de feudalism în care depunerea jurământului nu se mai face cu atingerea umărului de către vârful sabiei, ci după principiul „nu gândi ce nu trebuie.”

Mai mult decât atât, a apărut în ultimii ani aşa-numita formulă de „intelectuali ai lui…”. De parcă aderenţa la o idee (ce-i drept întruchipată de o persoană) reprezintă o pedeapsă stipulată de codul penal. A apărut obiceiul supărător de a-i cataloga pe oameni în „intelectuali şi ceilalţi.” Unii chiar au spus că sunt prea mulţi filosofi şi prea puţini meşteri. Noi ce vină avem că printre noi sunt unii care la seminarii doar citesc de pe foi şi nu ştiu să reformuleze cu propria lor minte şi judecată o frază. Să le dăm secera şi… ciocanul în mână şi să-i punem să intoneze „Trei culori”?

Oamenii s-au deşteptat faţă de negura în care se scăldau la începutul anilor ’90, deşi unii poate se îndoiesc de acest lucru. Desigur, o vorbă spune că poţi prosti pe toţi o vreme, dar nu poţi prosti pe toţi tot timpul. Singura noastră problemă e autosuficienţa sau lipsa de a spune ce avem de spus. Nu avem nici tradiţia revoluţionară (în sens pozitiv, desigur) a vecinilor noştri din vest, nici corectitudinea altora. Ne-am obişnuit cu multe compromisuri, cu fluidizarea principiilor până a rămas din ele o zeamă fără gust.

Cu alte cuvinte, nu am învăţat ce înseamnă democraţia, nu am învăţat să îi respectăm pe alţii pentru meritele lor, pentru opiniile exprimate, să-i apreciem pe cei nepătaţi. Totuşi, nu cred că România e atât de neagră cum apare ea în ziare şi la televizor. Sunt multe puncte pozitive de la care s-ar putea pleca, dar totul porneşte de la educaţie… Acum, în sfârşit, când există libertatea necesară pentru a construi…

În campania electorală din 1990 s-au înfruntat trei personaje: Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. Desigur că primul avea limbajul pe care l-a învăţat din fragedă pruncie, când dădea cu parul de lemn în studenţii recalcitranţi, dar al doilea a spus o chestie memorabilă:

Toată viaţa mea am luptat pentru democraţie. Democraţia însemnează o înţelegere că omul este în centrul societăţii şi că toate instituţiile se învârt în jurul lui. Că democraţia însemnează că îl asculţi pe om. Chintesenţa democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine. Daca eşti în stare să faci treaba asta, atuncea am început să învăţăm ce înseamnă democraţia.

Ce spuneţi? Am învăţat ce înseamnă democraţia?

Comments are closed.