Impresii după piesa de teatru „ de la x milimetri la y kilomeri”

Posted on March 12, 2012 by Masha Căuneac

„De la x milimetri la y kilometri” m-a atras încă de când am citit descrierea, rezervându-mi un loc exact unde am avut eu chef să mă așez în sală. De ce? Pentru că această piesă fără dramaturg, fără personaje jucate linear până la capăt de un singur actor, fără nici măcar decor cum știm noi, m-a zdruncinat spiritual și apoi mi-a tras o palmă. Dacă m-am trezit, asta rămâne de văzut.

Întrebarea care survine în mod normal este: dacă nu a avut dramaturg, atunci cum s-a născut piesa?

De fapt, ideea principală a piesei a fost să vadă dacă nu cumva dosarele securității ar putea da un răspuns atât pentru trecutul ascuns în unghiuri cât și pentru prezentul în care trăim.Și într-un fel sau altul a reușit. Piesa de la „x milimetri la y kilometri ”, regizată de Gianina Cărbunariu, este punerea în scenă a dosarului lui Dorin Tudoran. Cele câteva pagini în care el își cere dreptul de a primi pașaport de la președintele USR, în anul 1985, reușesc să impacteze cu atât mai puternic cu cât ceea ce prezintă este realitatea nealterată a comunismului, iar prin analogie și realitatea prezentă.

Cei patru actori își schimbă pe rând rolurile pe măsură ce simt că nu le mai pot juca. Avem patru personaje, și anume: președintele USR, Dorin Tudoran, cameramanul și un alt membru de partid/ uniune, jucate de Toma Dănilă, Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu, Rolando Matsangos, roluri trase mai întâi la sorț și apoi continuate până omul (atenție, omul nu actorul!) nu mai reușește să treacă de absurd, căci realitatea din cele zece pagini pare mai degrabă o piesă a absurdului, o schizofrenie.

Lumea anului 1985 alternează cu cea din 2012. În momentele de înaltă tensiune, actorul care îl interpretează pe Dorin Tudoran iese din rol, asociind realitatea din dosarul securist cu realitatea din România noastră. Auzi spuse aproape până în punctul în care sensul propriu este desființat, expresii precum: nu mai avem nimic; există liberalism?, pentru ca mai apoi spectatorii să fie invitați să participe prin mutarea scaunelor de o parte sau de alta, pentru ca cei care „joacă” să știe cum stau lucrurile. Dintre cele mai memorabile ieșiri din cadru au fost ale actorului Toma Dănilă, care pe o voce aproape exasperată, întreabă: unde anume este libertatea? subliniind un eu obligat la corectitudine în timpul în care cei ce îl obligă își „cumpără voturile cu o sticlă de ulei de la cei pe care tot ei i-au adus în mizerie”- analogie la cele spuse în 1985. Parcă s-au schimbat doar cuvintele, oamenii care ne conduc și contextul rămânând tot acolo.

Foarte interesant și convingător jocul actorilor. La prima vedere, piesa arată aproape ca o repetiție oarecare – metodă pentru a păstra contactul cu realitatea curentă – cu recuzita oarecum sumară: o masă dezmembrabilă și trei scaune, o cameră de filmat și două ecrane. Foarte important de punctat este modificarea decorului pe tot parcursul piesei: masa, de care este lipit un microfon, este mai întâi așezată astfel încât acesta să fie în partea din dos, iar pe parcurs, pe măsură ce realitatea devine din ce în ce mai evidentă și mai tensionantă, microfonul ajunge pe partea de deasupra mesei. Dacă la început frazele cheie („aș face crimă de om” etc.) erau subliniate privind rece în cameră, după apariția microfonului în zona vizibilă, acesta este folosit ca metodă principală de a atrage atenția publicului, camera trecând pe locul doi. Cuvintele sunt subliniate apăsat în microfon, sunt țipate, sunt cântate când vor să distragă atenția, astfel că la un moment dat, ajungi să vezi o bucățică din nebunia „irealului existent înainte de ’89.

Anumite scene sunt reluate până fațetează fiecare latură posibilă. Fie reliefeză un comic acid de situație, fie creează o stare emoțională puternică de discomfort: de greață, teamă și revoltă.Ultima scenă este repetată aproape exasperant de multe ori. Ai crede ca actorii sunt nemulțumiți de performanța lor, pe de altă parte poate fi o metodă de a arăta în diferite moduri realitatea din momentele respective. „Protecție” mascată, ipocrizie, nerv, dorința de normalitate și din nou, ruperi de scenariu și introducerea lui în sec. XXI, toate acestea fac parte din drama unui scriitor care voia o viață normală, în care să nu trebuiască să-i explice fiului său de ce poezia „Partidul este viața mea” este un mare rahat.

După scena finală, cei patru actori, cu identitate definită de putința de a suporta inepții până în punctul rotajului, și-au ales câte un perete al încăperii și au scris „ îmi cer iertare pentru că am turnat/vândut etc.”.

Într-o realitate distorsionată, cum ne dăm seama care este normalul? Sau cum ar spune „ șeful tovarăș u.s.r.-ist din ’85, „câți nu s-ar întoarce acum înapoi/câți nu s-au întors?”. Ca și cum teama de a merge pe o alee după ora șase seara, într-o țară comunistă unde fiecare mișcare îți este supravegheată, este mai de dorit decât libertatea într-o țară poate la fel de săracă.

Acest dosar, tăiat la final de liniile unui marker roșu, nu este decât un milimetru din adevărata operă comunistă. De aici și titlul, și mai ales drumul aproape infinit de lung dintre x și y.

foto: Masha Căuneac