Scrisoare către nicăieri

Posted on February 28, 2012 by

share on facebook   

Azi dimineaţă când m-am trezit mi-am adus aminte de ce scria Iorga în cărticica sa de cugetări: „în viaţă pierdem ani, iar în pragul morţii cerşim clipe”. M-am hotărât să nu pierd nicio clipă în faţa calculatorului în afară de momentul când îmi verific mail-ul şi pagina de Facebook, că deh… vreau şi eu măcar o fărâmă de viaţă virtuală. M-am gândit şi eu că poate îmi vede cineva mutra imortalizată într-o poză pe internet şi primesc şi eu un „Like” de la nişte gagici mai artificiale decât raza soarelui preschimbată în bronzul solarului.

Am făcut un duş rapid, mi-am tras o bluză pe deasupra, mi-am aruncat câteva foi şi un pix în ghiozdan şi am pornit la drum. Direcţia? Biblioteca! Şi nu orice bibliotecă, ci o adevărată citadelă a culturii, unde gura angajatei răsună mai puternic decât un Stentor din antichitate, iar tocurile sale… hmmm… dincolo de orice fetish, mă calcă pe nervi. Este un loc plăcut această bibliotecă. Una dintre bibliotecare se uită urât la mine, iar eu, nefiind decât un biet băiet scăpat de adolescenţă şi de acnee, mă intimidez şi mă întreb de ce îmi aruncă o privire respingătoare. Nu mă ajută la încrederea în visele mele de a schimba lumea din temelii. Cealaltă bibliotecară mărşăluieşte pe tocuri ca un soldat nazist în uniformă, iar eu era cât pe ce să mă scap şi să nu întind mâna întinsă drept spre ea, urându-i din toată inima un „Heil!”.

După ce am trecut de aceste momente de încălzire (fiecare trebuie să se deştepte cumva, iar eu, nebăutor de cafea, mă delectez cu aceste sunete ritmate), urmează adevăratele experienţe ale vieţii de student la bibliotecă. O pleiadă de profesori, care mai de care mai citiţi, calcă pragul bibliotecii. Îi salut politicos, mai ales pe cei pe care-i ştiu, dar sunt şi unii care impun un respect deosebit prin cultura lor, privirea lor caldă. Unii dintre ei, totuşi puţini la număr, ţin să îşi facă simţită prezenţa, iar gura şi tropăitul lor le recunosc aşa cum unii deţinuţi politici spuneau în amintirile lor că sunt familiarizaţi cu „muzica uşilor de la celule”.

Cu chiu, cu vai, am citit vreo 35 de pagini, mai ales că somnul mă cam dovedea, iar sunetele tandre îmi aminteau de piesa I only wanna be with you varianta Volbeat. După 2 ore de citit sunt extenuat. Am nevoie de o pauză. Nu sunt sclav pe plantaţii. Merg la o shaorma cu colegii. Totuşi, deşi ştiu că e bine să nu exagerez cu junk food-urile, nu mă pot abţine. Dau jos la noapte, după ce merg în Janis şi agăţ vreo gagică pe care o fugăresc prin tot oraşul. Sau ea pe mine? Încă sunt în dubii… dar importantă e ideea de mişcare. Dar vai!, am sărit prea repede la ideea de clubbing. După-masa merg la shopping, că trebuie să-mi întreţin stomacul şi garderoba. Doar nu pot merge în club cu pantalonii rupţi în dos, deşi unii nu s-ar supăra, mi-ar zice că sunt mai atrăgător.

Colind magazinele de câteva ore… mi-am luat toate hainele negre şi maro pe care le vroiam. Cred că voi fi irezistibil când le voi îmbrăca. Nu hainele trebuie să-mi iasă în evidenţă, ci zâmbetul. Şi nu sunt de acord cu Pittiş, cred că contează cât de lung ai părul, iar despre gândire… sesiunea va fi un prilej suficient. Desigur, la cursuri voi purta doar cămăşi fosforescente, ca nu cumva să nu mă observe profii în prima bancă, aşa serios şi intelectual cum sunt. Principiul meu de viaţă e: sunt dăştept, dar mă tratez.

Seara în club e nebunie totală. După ce că am stat atâta timp să mă pregătesc, m-am uitat în oglindă să-mi potrivesc bine mimica de agăţat, am dat un search pe gugăl să caut şi ceva replici. Desigur, nu sunt un cocalar ca să spune ce faci, frumoaso?, nu vrei o bere după care ne cărăm de aici la mine în cămin? (dacă mai ajungem până acolo), ci prefer replici un pic mai sofisticate, care să-mi arate nivelul celor 35 de pagini citite astăzi: ştii că KISSinger în Diplomaţia lui spunea că Franţa dorea să ţină în frâu pe nemţi înconjurându-i alături de ţările din Europa de Est? Ce-ar fi să lăsăm pe nemţi şi pe nenorociţii ăştia de est europeni şi să ne concentrăm pe KISSinger şi pe franţuzi? Fata se uită lung la mine, îmi zâmbeşte, şi….următoarea clipă când ştiam de mine eram la mine în cameră în cămin cu „Diplomaţia” pe piept. Iar pe prima pagină, falnic, trona un număr de telefon.

Semestrul ăsta a fost beastial. Am făcut tot ce mi-a trecut prin cap. Au mai fost şi nervi, mai ales când mă întâlneam cu unii dintre doctoranzii profilor sau chiar cu studentul-senator de la noi. Student-senator, vorba vine, că imediat îşi schimbă scutecele… de la bătrâneţe. Oamenii ăştia au o aroganţă în ei. Se uită la tine ca la un ra*at în drum, pe când unii profesori, academicieni, decani, prorectori vorbesc cu tine cu un respect aproape umilitor, ca şi cum ţi-ar zice: fără tine, eu nu aş fi profesor. Ăştia mai tineri sunt puţin diferiţi, ei se deosebesc prin importanţa postului ocupat, dorind să-ţi spună prin toţi porii că funcţia arată puterea. Eh, ei sunt Prometeii zilei noastre.

Şi… încet, încet… vine marele moment al sesiunii. Este o încununare a muncii mele de un semestru. Iar pentru asta, mă pregătesc cum se cuvine. Îmi las barbă ca un element de doliu pentru vremurile bune ale perioadei dinainte de sesiune, îmi ascut creioanele, îmi cumpăr un top de hârtie minusculă şi mă apuc de treabă. Eu – trebuie să vă spun, nu sunt atât de bogat ca studenţii de la Drept sau ca ăia de la FSEGA. Prin urmare, arsenalul meu se rezumă la fiţuici şi la o intensă comunicare, pe când hands-free-ul e o fata morgana. Nici măcar nu indrăznesc să visez la aşa ceva. Intru în sala de examen, mă pun într-o bancă strategic. În stânga sunt flancat de o colega de treabă, care ştiu că nu ar şuşoti nimănui ce prostii fac eu, iar în dreapta e o colegă disperată care mă imploră să îi zic şi eu. Ca un băiet bun ce sunt, desigur că îi zâmbesc cu subînţeles. Începe examenul. Subiectele au fost rostite de profesori, iar doctoranzii îşi fac treaba cu pasiune. Se plimbă prin sală, se încruntă. Unul mai blonduţ şi cu o figură care nu-l ajută se dă la colega mea cea drăguţă din faţa mea. Are gusturi, dar nu are stil băiatul. Într-un colţ, profesorii vorbesc cu voce tare. Îmi vine să strig „hai la căpşuni, cine mai vrề căpşuni?”. Dar, ca prin minune, îmi amintesc că trebuie să mă apuc de treabă. La început mă apucă un tremurat groaznic, dar ma calmez pe parcurs. Fiţuicile mele funcţionează. Mi-am stors creierii şi mâna să scriu aşa minuscul pe ele, dar acum dă roade. Încă am privirea ageră şi văd totul. Colega mea din dreapta mă tot trage de mânecă şi îmi cere să o ajut. Nu îmi plac oamenii aceştia milogi, dar trebuie să fiu un bun coleg, şi îi dau şi ei o copiuţă. Ca norocul că Funeriu nu a avut curajul să încalce autonomia universitară şi să bage camere video în timpul examenelor. Atlfel, ar fi fost revoluţie, iar fostul Fűhrer şi-ar fi prelungit mandatul cu încă 20 de ani. Pixul alunecă lin pe foaie. Sunt fericit. Nu fac greşeli la transcrierea de pe fiţuică pe foaia de examen. La un moment dar, spiritele încep să se agite. Colegii mei din spate fac o conferinţă în toată regula. Eu nici după 2 beri nu vorbeam aşa mult ca ăştia. Sunt fericit din nou. Am colegi deschişi, care ştiu să profite de darul vorbirii.

După o oră am terminat. Acum urmează momentul mai greu. Să predau foile. Cu mâna tremurândă, întind foile pe catedra dascălului, iar cu un efort supraomenesc îi arunc un zâmbet seminaristului. Ai ştiut, domnule student? Da, domnule profesor. Materia a fost bine explicată, eu sunt mulţumit că a fost bine. Era să uit… pe un coleg l-a prins cu hârtiile în prima bancă. Tipul e de treabă, ştie. Dacă-l întrebi se cam bâlbâie, dar stâlceşte el ceva şi te dă pe spate. Vrea să rămână în universitate. Are toate atuurile. Deja e la al doilea examen în 2 ani la care este prins cu materiale adiacente. Are doar 9 şi 10, totuşi.

Am ieşit din examen. Afară, toată lumea: ai ştiut? Eu mă îndrept de spate, trag aer în piept, îmi iau o figură importantă: Da, cum să nu. Iau bursă. (Doar am scris exact ca pe foaie).

Când îmi aflu nota, 10 cu minus. Sunt şocat. Meritam 10 cu felicitări. Merg să-mi văd lucrarea, iar profesorul îmi spune: Domnule student, v-aţi descurcat bine, materia aţi scris-o corect, dar aţi greşit câteva substantive proprii: Carl Marcs, Carol de Hahanţolărn. Nu mai contează.

După ce ies de la profesor, mă uit pe tabelul cu note. Cinci de 10 şi un 9. HABEMUS BURSAM! Acum sunt la fericirea supremă: îmi iau hands-free să mă perfecţionez pentru sesiunea următoare.

Şi uite… cum un semestru a început în acea bibliotecă ciudată, iar la final eforturile mele au fost încununate de succes. Sunt mândru de mine pentru că le-am închis gura ciudoşilor mei de colegi, care nu se pricep la fel de bine ca mine la şcoală. Pot să comenteze ei cât vor, notele sunt note. În seara dinaintea plecării acasă, vreau totuşi să rămân cu o amintire plăcută, aşa că merg cu câţiva colegi din cei care nu mi-s duşmani la o bere… si dup-aia cine ştie. Noaptea-i încă tânără. Ah… ce bine e când…

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta

Pe străzile pline când ies n-am pereche

Atât de graţios port inelu-n ureche,

Şi-atât de-nflorită cămaşa şi vesta,

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta!

 Acest text este, desigur, un pamflet.

Autor: Răzvan Andreşanu,

colaborator Go Free

 

Comments (3)

 

  1. calin goina says:

    Cam lung pentru ce are de spus..

  2. Twin says:

    Dragut articol… ai jucat dintr-o mana in alta binele cu raul, amuzantul cu ironia. Carpe diem ca in rest, da-i in…foc!

  3. xulescu says:

    Asta e frustrare sau ce?!