Sfârșitul lumii – recenzie
Posted on January 22, 2012 by Emilian Dranca

Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit
De Lucian Boia
Lucian Boia s-a consacrat deja ca istoric al imaginarului, atât în România, cât şi în Franţa. De fapt, marea majoritate a lucrărilor sale a apărut în Franţa, acolo unde au fost puse şi bazele noii discipline istorice – istoria imaginarului – iar după 1990 cărţile sale au fost preluate şi de Editura Humanitas. ”Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit” este o carte dedicată istoriei teoriei sfârșitului lumii, o carte ce este dominată de întrebarea ”dar dacă lumea nu are un sfârşit ?’’ pe care autorul o scrie abia la sfârșit, însă interogaţia este sugerată capitol după capitol cititorului. Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit este un titlu incomplet, deoarece în această lucrare Lucian Boia analizează evoluţia preocupărilor umane, nu numai în ceea ce priveşte sfârşitul lumii cât şi începutul lumii. Altfel spus: geneza şi apocalipsa, sau geneză şi eshatologie. Geneză deoarece ,din antichitate şi până în prezent, civilizaţiile ce s-au succedat în istoria omenirii au fost preocupate de cum a apărut universul, pământul, lumea şi primul om, fie el bărbat sau femeie. Apocalipsă şi eshatologie deoarece nicio civilizaţie nu a conceput posibilitatea existenţei unui sfârşit definitiv. Atât apocalipsa, cât și eshatologia sunt sfârşituri incomplete, un fel de moarte parţială, o ultimă şi decisivă resuscitare a umanităţii. În ”Dictionnaire des religions” editat de Presse Universitaire de France în 2010, în articolul despre eshatologie, aceasta este prezentată ca fiind ”ultimele lucruri de pe pământ”, însă, în filosofia iudaica, creştină şi islamică aceste ‘’ultime lucruri’’ sunt urmate de încă ceva, ceva ce nu pare a fi delimitat de un alt sfârșit. În acelaşi dicţionar, apocalipsa este definită ca ”dezvăluire”, ”revelare” şi… deznodământ. Ca orice deznodământ şi apocalipsa este urmată la rândul său de ceva, deci nu este tocmai un sfârşit definitiv, ci un sfârşit incomplet.
Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit este împărţită în opt părţi. Prima, Eterna reîntoarcere este dedicată Antichităţii pe parcursul căreia sfârşitul lumii a fost interpretat sub forma unui potop, iar Noe din Vechiul Testament a fost precedat de alţi Noe, prezenţi în Poemul Marelui Înțelept (India, 1700 î.en.) sau Epopeea lui Ghilgameş (Mesopotamia 1300 î.en.). A doua parte, Agonia Imperiului surprinde decăderea Antichităţii şi începuturile Evului Mediu. Această a doua parte constituie o excepţie, neobservată de cititorii lui Boia, deoarece spre deosebire de celelalte capitole, în Agonia Imperiului nu există nicio obsesie care să domine umanitatea în privinţa sfârşitului lumii. Agonia, decăderea sunt cauzate de lipsa unei conduite morale pe măsura dimensiunilor Imperiului Roman, ori golul provocat de aceste uşoare moravuri a fost valorificat de noua religie: creştinismul. Pe fundalul acestei metamorfoze a civilizaţiei umane şi a doctrinei creştine (Vechiul şi Noul Testament) se instalează conştiinţa unui Dumnezeu unic, însă răzbunător, care iartă dar şi pedepseşte, vede tot şi nu uită. Frica de o asemenea divinitate şi preocuparea pentru apocalipsă – termen introdus în circulaţie de Sf. Ioan – este abordată de Lucian Boia în a treia parte, şi anume Spaimele anului o mie. Eclipse de lună şi de soare, epidemii, molime, dezastre naturale şi războaie vor face parte din imaginarul colectiv al civilizaţiei Evului Mediu atât din Europa, cât şi din Asia. Locul acestor ipoteze ale apocalipsei vor fi luate de altele, pe care le găsim în capitolul IV, Renaştere între cer şi pământ. Pentru prima dată după atâtea secole de istorie apare noţiunea de progres şi de regres. Umaniştii vor constata că, în mod paradoxal, în ciuda tuturor dificultăţilor şi piedicilor întâlnite în cale, umanitatea progresează, însă, există şi riscul să regreseze. Nu în ultimul rând, în renaştere apare şi noţiunea de viitor, în perspectiva căruia omul ar putea supravieţui calamitaţilor sau unui posibil sfârşit al civilizaţiei umane. În capitolul V, Epoca luminilor: sfârşitul lumii raţionalizat se trece definitiv de la teocentrism la antropocentrism. Omul ajunge la concluzia că acest sfârşit al lumii poate fi amânat, poate fi întârziat prin asumarea unor responsabilităţi. Cu titlu de exemplu, Lucian Boia scrie despre posibilitatea eliminării viciilor, o viaţă mai sănătoasă, un regim alimentar mai bun, grija pentru igiena şi pentru dezvoltarea urbanistică. De ce este determinat sfârşitul omeniri acum? De o cometă. Da, o cometă se va lovi puternic de pământ şi-l va zdrobi. Din fericire pentru strămoşii noştri – cei de acum 300-400 de ani – şi evident din fericire pentru noi, cometa a trecut ”la o distanţă foarte mică de pământ şi am fost salvaţi”… În realitate, în secolul luminilor (ţinând cont de faptul că filosofia occidentală analizează omul precum un centru al universului şi implicit aceste sfârşituri ale lumii drept un rezultat al închipuirii sale), apar pentru prima dată şi interogaţiile asupra existenţei fiinţei supreme: există sau nu Dumnezeu? În continuarea acestui demers cognitiv, filosofi, poeţi, matematicieni, medici, alchimişti, scriitori, atacă Scripturile, întreabă, dar nu răspund, caută, dar nu găsesc, atacă Biblia, însă nu propun o alternativă decât în secolul următor. Secolul XIX este prezentat în capitolul VI, Epoca optimismului. La început a fost cuvântul, iar cuvântul este Darwin, am putea noi spune pentru această epocă. Teoria evoluţionismului, inconştient, involuntar şi indirect a creat teoria involuționismului şi anume ipoteza decăderii specii umane la un nivel foarte inferior celui actual şi apariţia unei alte specii( de oameni, animale, insecte, sau…extratereştrii!) care să ia locul speciei umane. Această teorie a creat la rândul său altele şi altele care au colorat gazetele din secolul XIX şi au făcut că tone de cerneală şi hârtie să fie consumate pentru alimentarea publicului doritor de un alt…sfârşit al lumii. Facilitarea circulaţiei informaţiei la finele secolului XIX a inspirat ”genii” şi ”clarvăzători” de pe întreg pământul. Astfel, anul 1900 a culminat în eshatologii – concept reintrat în circulaţie în secolul XIX – şi apocalipse. Criza de la 1900 este al VII-lea capitol unde Lucian Boia povestește despre reactualizarea tuturor vechilor obsesii şi isterii: inundaţii, secetă, cutremure, vulcani, otrăvire, distrugerea omului de către om, epidemii, cometă, stingerea soarelui, extratereştrii, insecte, canibalism, glaciaţiune, incendiu universal, etc. etc. În 1914 a început primul război mondial şi nici o cometă nu s-a mai aventurat spre pământ. De asemenea în 1939 germanii plecau din nou în război, în cel de al II-lea război mondial şi nici un extraterestru nu a mai avut curaj să aterizeze nici în Europa şi nici în alt continent.
O singură ipoteză s-a dovedit a fi cea mai concretă şi cea mai realizabilă: bomba atomică. Americanii au şi experimentat câteva bombe de acest calibru şi şi-au dat seama că înaintea unei eshatologii descrisă în sfintele cărţi iudaice, creştine sau musulmane, va avea loc o adevărată apocalipsa produsă de occidentali pentru toţi locuitorii Terrei. Astfel, în ultimul său capitol, O lume în suspensie? Lucian Boia analizează această ipoteză alături de altele precum Big Bang, războiul insectelor, nimicirea civilizaţiei umane de creaţiile ciberneticii, din nou extratereştrii, din nou asteroizi şi stele căzătoare, din nou război, rece sau nu, oricare ar fi,poate determina un neaşteptat sfârşit al lumii.
Autorul a scris o mică istorie a ipotezelor ce aduc începutul şi sfârşitul lumii, apariţia și dispariţia Terrei, crearea și recrearea universului mai aproape de fiecare civilizaţie. De fapt, L. Boia atrage atenţia asupra faptului că putem vorbi despre sfârşituri ale civilizaţiilor, ale epocilor, nu despre un sfârşit global a tot ceea ce se cunoaşte în prezent. Nu în ultimul rând, fără să o afirme direct, el vorbeşte despre obsesia fiecărei generaţii în ceea ce priveşte geneza şi apocalipsa, aşteptându-se ca această apocalipsă să fie cât mai aproape, inevitabilă şi imbatabilă. Fiecare generaţie umană şi-a proiectat propriul sfârșit, redându-l precum un sfârşit al lumii. Boia vede la originea acestor preocupări angoasele colective şi marginalizările sociale. Însă, el nu ia în vedere şi o altă posibilă ipoteză, aceea a ţapului ispăşitor (dezvoltată pe larg de Rene Girard într-o carte cu acelaşi nume). Urmărind fenomenologia ţapului ispăşitor, nu în metodologia selectării acestui purtător al ponoaselor, ci în modul în care el soluţionează, destinde tensiunile mentalităţilor colective şi încrâncenările social-culturale. Altfel spus, ţapul ispăşitor este cel ce soluţionează criza, el este un reper dincolo de bine şi rău, o soluţie ce opune răului/nefastului, binele/fastul. Ţapul ispăşitor, fie el numit apocalipsă, eshatologie, cometă, potop, etc. este cel ce anulează răul existent şi odată cu identificarea sa va apărea şi redresarea colectivă, va sosi şi binele comun. Aceste teorii ‘”milenariste” ale unei lumi mai bune pentru toţi sunt menţionate de Boia pe parcursul întregii sale lucrări.
O istorie a imaginarului, a mentalităţilor colective, a arhetipurilor care caracterizează şi manipulează întregul corp social. Ce este adevărat: spectacolul din stradă sau spectacolul din mintea umană ? Care îl precede pe celălalt ? La o asemenea interogaţie, Lucian Boia răspunde prin prefaţa la o altă carte Tinereţe fără bătrâneţe : ”fără a uita istoria reala pe care o voi evoca din când în când, îmi propun să povestesc tocmai această istorie mitică. Evident ficţiuni. Lucruri, s-ar putea spune, care nu sunt adevărate. Acesta e ceva discutabil. De ce ar fi mai puţin adevărat ceea ce se petrece în mintea noastră decât ceea ce se petrece în lumea materiala?”