Culianu şi “Păcatul împotriva spiritului” – un semn pentru generaţiile post-comuniste
Posted on December 28, 2011 by Emilian Dranca

Despre atitudinea marilor cărturari români – adevaraţi reprezentanţi ai românilor, împotriva micilor politicieni – falşi reprezentanţi ai românilor
‘’Pecetea mortii se numeşte la unii patriotism, la alţii tradiţie; în România ea n-are nume, dar este minciună organizată, moarte spirituală. N-o vezi la faţă decât în cele mai groaznice coşmaruri, iar cine n-are coşmaruri a fost de mult înghitit de ea. O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului, Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: îngheţare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ.’’
Aceste rânduri îi aparţin lui Ioan Petru Culianu, publicate printre altele în articolul său “Păcatul împotriva spiritului” la 19 aprilie 1987, în revista Agora la Philadelphia. Însă, “Păcatul împotriva spiritului” nu este numai un articol, el este şi numele unui volum de articole publicate postum la editura Polirom, în seria Biblioteca Ioan Petru Culianu şi apăruta pe piaţa din România abia în 2005.
Din nefericire pentru părinţii nostri sau pentru cei ce au reprezentat generaţiile tinerilor din anii `80 si `90, aceste articole, semanate de Culianu în mai multe publicaţii româneşti din marele Occident, au ajuns doar la câtiva, iar aceşti câtiva au fost prea puţini sau prea nepăsători pentru a le putea transmite mai departe. Altfel spus, articolele lui Culianu, publicate acum în volum constituie o şcoală, nu numai pentru cititorii gazetelor sau pentru jurnalişti, fie ei amatori sau profesionişti, ci pentru cei ce s-au născut sub sfârşit de dictatură ceauşistă sau început de regim neocomunist/iliescian.
Dacă mă refer din nou la acele generaţii de tineri `80 si `90? Da! Mă refer la acele generaţii, în marea lor parte pierdute pentru România şi mai ales pentru cultura română. De ce spun asta? Deoarece cu exepţia momentului apocaliptic decembrie `89, aceste generaţii au dat dovadă de o supunere necondiţionată, de o plafonare nemaiîntâlnită şi de o rătăcire fără speranţa regăsirii drumului just. Aceste generaţii – pentru care Mircea Eliade în ultimul său an de viaţă a trimis din propria bibliotecă peste 1000 (o mie !) de volume la Bucureşti, pentru care Paul Goma s-a autoexilat în propria sa patrie şi într-o grevă a foamei cumplită, pentru care Doina Cornea a suferit repetate înjosiri şi molestări, etc. etc. – aceste generaţii au rămas spectatoare la ceea ce se făcea şi se desfăcea pe scena politică (şi nu numai) din România (şi nu numai).
“Păcatul împotriva spiritului” este o şcoală în care, noi, elevii, studenţii, discipolii, de ieri, de azi sau de mâine, asistăm la trei mari lecţii. Prima lecţie este despre condiţia mizerabila a intelectualului român ce-şi părăseşte patria indiferent de circumstanţe sau de regim şi care, împins de o voinţă superioară condiţiei umane ajunge în acel turn de fildeş a cărui fotolii sunt ocupate de personalităţi asemenea lui Eliade, Ionescu, Enescu, Brâncuşi, Cioran şi… Culianu. Astfel, într-o serie de articole Culianu vorbeşte despre exilul său, viaţa în Italia, Olanda şi America, începând dintr-un lagar de refugiaţi de lânga Roma şi terminând cu Universitatea din Chicago (fără a menţiona toaleta universităţii, locul în care ilustrul istoric al religiilor a fost ucis).
Cea de a doua lectie – dedicată culturii române – grupează articole în care cultura română este văzută prin optica occidentalului, a universitarului şcolit la Milano, Paris, Amsterdam, Harvard, etc. a acelor oameni a căror univers gnoseologic nu cunoaşte bariere geografice sau cronologice. Iar Culianu nu iartă nimic, nicio viroză, nicio boală, nicio maladie, nimic, tratează totul cu cea mai severă atitudine, asemena unui medic, asemenea membrilor familiei sale, toţi matematicieni, fizicieni şi… şi medici : ‘’Ca si socialismul, cultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic (sau aproape nimic, dacă vom concede că anumite personalităţi de excepţie binecunoscute, care nu mai trăiesc în spaţiul românesc şi nu mai participă la destinul culturii româneşti actuale, continuă totuşi să aibă o anumită înrâurire asupra a ceea ce se petrece acolo). […] Dar bine, se va spune, acel mare gânditor, acel mare critic, acel mare erudit oare nu sunt exponenţi de seamă ai culturii române actuale ? Ei sunt, într-adevăr, axponenţi de seamă ai acestei culturi, care însă, în tot sublimul ei, este inexistentă. Acel mare gânditor este, desigur, foarte onorabil, dar măreţia gândirii lui constă în mulţimea produselor sale. Acel mare gânditor este atât de singur, încât în pustia pe care a populat-o cu discipoli el a început să confunde lăcustele cu mierea sălbatică – adică obiectele cu care trebuia să se nutrească – cu înseşi obiectele gândirii sale. […] Acel gânditor (fireşte, e vorba aici de simboluri, nu de persoane reale!) avusesse ocazia de a face studii serioase, lucru pe care, datorită binefacerilor regimului socialist, nici unul dintre discipolii săi n-a avut putinţa să-l facă. Desigur, nu ei sunt de blamat, dar situaţia e aceasta. Or, marele gânditor, om rafinat şi doct, a trebuit, de acea, să se transforme într-un repetitor.’’
Herta Muler considera că patria este acel ceva ce nu poţi lua, dar nici nu poţi lasă, iar I. P. Culianu a întărit prin exemplul său vorbele prozatoarei. La cea de a treia lecţie cititorii asistă la un adevarat spectacol de magie. În ce constă acesta? Culianu are harul de a prevedea ceea ce se va petrece pe scena politică din România şi transforma totul într-o serie de naraţiuni fantastice, fără a da nume reale însă foarte uşor de aflat adevarata identitate a personajelor sale. Aceste naraţiuni fantastice – precum ‘’Intervenţia zorabilor în Jormania’’ sunt inofensive.
Textele sale au devenit periculoase pentru regimul de la Bucureşti din momentul în care Culianu a început să susţina deschis ( anul 1988) şi tot mai convins pei acei persona nongrata precum Andrei Pleşu. Din ianurie 1990, el atacă pseudo-democraţia instalată în România si falsul guvern de ‘’tranziţie’’ autoproclamat ca o ‘’emanaţie’’ a revoluţiei. Zilele lui 1990 sunt o adevarată profanare a mormintelor celor ce au murit la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj Napoca pentru adevărata libertate. Aceast sacrilegiu savârsit de noul guvern sau noile guverne este descris de Culianu în multiple articole, printr-o redutabila critica care nu si-ar gasi nici azi locul în paginile unei gazete sau a unui periodic din România. Doar Revista 22 a reuşit să publice un interviu luat lui Ioan Petru Culianu la Chicago, în decembrie 1991. Interviul a apărut cu o lună înainte de asasinarea sa, în aprilie 1991.
În ceea ce priveşte asasinarea sa, cele mai multe voci consideră că aceste articole politice au convins asasinii şi comanditarii să ia viaţa unui om. La această lecţie, de atitudine în faţa falşilor reprezentanţi şi a unor politicieni de ocazie, cititorii lui Culianu au multiple motive de reflecţie (a scrie sau a nu scrie ? Iată întrebarea!). Însă, Culianu face apel nu la hârtie şi cerneală, ci la conştiinţa umană, la verticalitatea acesteia. ‘’A cuteza să formulezi o idee înseamnă viaţă. Aveţi curajul de a spune NU, şi veti învia a treia zi… Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală, şi nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor.’’
Nu am vrut să scriu aici doar o recenzie, am vrut să las un semn, asemnea lui Culianu, un semn ortografic, un semn de exclamaţie care să atragă atenţia celor ce rămân închişi în liniştea camerelor pe care le locuiesc sau a parcurilor pe care le frecventează. Tăcerea, supunerea, obedienţa, înseamnă moarte lentă, înseamnă păcat, păcat împotriva creaţiei, păcat împotriva spiritului.
Emilian Dranca
Comments (1)
Oferi o perspectiva interesanta de recenzie… o sa recitesc 🙂